Adio, dexonline
Pentru cine am muncit / Toată viața mea?
Astăzi îmi închei în mod oficial munca la dexonline, proiectul pe care l-am fondat în 2001. Este recunoașterea unei stări de fapt care a survenit acum șase luni. Mai jos fac un rezumat al contribuțiilor mele la dexonline (pe cît de bine pot fi rezumați 20 de ani în 15 minute) și îmi explic decizia.
Acest articol este lung, într-o lume care vrea înțelepciune în porții de 15 secunde. Faceți ce vreți cu el. Eventual, puteți citi doar porțiunile aldine.
Durează mult să spui ceva în Vechea Limbă a enților. Iar noi nu spunem nimic decît dacă merită să petrecem mult timp ca s-o spunem.
— J.R.R. Tolkien, Stăpînul inelelor
Piatră peste piatră
Imaginea de mai jos arată cît software am scris pentru dexonline (și, în mai mică măsură, pentru alte proiecte civice) în anul 2020:
Fiecare pătrățel reprezintă o zi a anului, iar culoarea este cu atît mai aprinsă cu cît am fost mai activ. De exemplu, se vede cum lunea, miercurea și vinerea am lucrat mai furibund (acelea sînt zilele de mers la birou), iar în rest mai rar, de acasă. Iată și imaginea pentru 2021:
Și acum iat-o și pe cea pentru 2022:
Tot verdele a dispărut aproape complet începînd din martie. Atunci am încetat toate activitățile pe care le-am prestat pentru dexonline în cei 20 de ani anteriori. Iată o listă incompletă a acestor activități.
Programare: Fiecare punctuleț din imaginea de mai sus înseamnă o bucată de cod din site-ul dexonline, fie că este vorba despre căutarea și afișarea definițiilor, despre jocuri lingvistice sau despre optimizări de viteză.
Administrare de sistem: dexonline conține mult mai multe componente decît software-ul scris de noi. Mai trebuie ținute la zi: sistemele de operare ale celor două servere; cache-ul care ne permite să servim 100 de pagini pe secundă; sistemul de backup; pagina wiki; sistemul de gestionare a e-mailurilor; serverul de e-mail; blogul și multe altele. Componentele critice au și monitorizare, ca să primesc SMS la orice oră din zi și din noapte dacă ceva eșuează. În plus, zilnic primeam circa 8 e-mailuri cu rapoarte de la diverse componente, pe care le citeam ca să mă asigur că totul funcționa în parametri, că serverul nu fusese sub atac, că numărul paginilor cu erori era rezonabil etc.
Introducerea datelor: Astăzi contribuția mea la definițiile introduse este neînsemnată, dar între 2001 și 2004, cînd software-ul OCR nu era satisfăcător, mi-am petrecut sute de ore tastînd manual definiții din dicționare.
E-mail: De-a lungul anilor, am răspuns la aproape 4.000 de mesaje venite pe adresa de contact. Pe lîngă aceasta, am trecut lunar și prin toate mesajele spam, pentru ca filtrul de spam să fie bine antrenat.
Cuvîntul zilei: De acesta se ocupă în principal alți membri ai echipei dexonline, dar ocazional am pus și eu umărul la alegerea cuvintelor zilei, o activitate plăcută, dar consumatoare de timp. Pentru fiecare zi trebuie căutat un eveniment interesant pe care să îl aniversăm, iar apoi trebuie ales un cuvînt potrivit evenimentului, care să nu fie nici prea cunoscut, dar nici prea obscur.
Tichete software: Cînd nu am timp să implementez o anumită componentă sau să repar un anumit bug, îmi place cel puțin să țin evidența lucrurilor, să documentez exact ce trebuie făcut și să deschid un tichet pentru asta.
Bannere: M-am ocupat de diverse campanii publicitare plătite sau (în cazul celor făcute din spirit civic) neplătite. Am comunicat cu partenerii ca să obțin de la ei bannerele și să configurez toate campaniile.
Bani de acasă: În 20 de ani nu mi-am oprit aproape niciun leu din puținele venituri ale dexonline. Majoritatea salariilor minime pe economie le-am folosit ca să acopăr diverse cheltuieli ale proiectului. Din 2019, de cînd dexonline nu mai publică reclame prin Google AdSense și practic nu mai are venituri, vin cu bani de acasă ca să acopăr costurile de funcționare.
dexonline este proiectul în care mi-am vărsat tinerețea, anii mei cei mai productivi, sacrificînd adesea din timpul petrecut cu familia, cu prietenii sau cu mine însumi. Desigur, a fost un efort plăcut, căci mă pasionează informatica, dar și un efort uriaș.
Oamenii spun că am făcut imposibilul, dar asta este incorect: pur și simplu am făcut ceva atît de plictisitor, încît nimeni altcineva nu dorise să se ocupe.
— Jacob Kaplan-Moss, co-creator al Django
Orice altceva am fost în viață (absolvent al Massachusetts Institute of Technology, angajat al Google, olimpic internațional și pregătitor de olimpici internaționali) conturează, sper, o imagine coerentă. Prețuiesc educația, pentru mine și pentru alții, și i-am dedicat, voluntar, zeci de ani din viață, pentru copiii olimpici ai altora, pentru milioane de utilizatori ai dexonline necunoscuți mie. Am dat un nume bun României pe oriunde m-au purtat pașii. Iar cînd s-a pus problema repatrierii mele din SUA, pe cînd copilul meu era doar un proiect abstract pentru deceniul următor, un considerent important a fost că voiam acces la sistemul de educație românesc, una dintre puținele valori cu care România încă se mai putea lăuda.
Ce s-a întîmplat în martie 2022?
Patul lui Procust, acum și în varianta pentru copii
Anul acesta am făcut o greșeală copilărească. M-am așteptat la ceva în schimbul a 20 de ani de voluntariat. Am crezut că pot cere de la Statul Român educația fiului meu, admiterea lui în clasa pregătitoare, continuarea firească și obligatorie după trei ani de grădiniță. Dar Statul Român, prin Ministerul Educației condus de Sorin Cîmpeanu, mi-a spus fără echivoc: Copilul tău nu are voie la școală. El trebuie lobotomizat, ținut pe un Pat al lui Procust al educației, pentru singura vină că s-a născut cu trei zile după o limită de vîrstă arbitrară.
Am detaliat evenimentele într-o serie de articole. Am explicat că există un articol de lege tiranic, neconstituțional și discriminatoriu, pe care Ministerul Educației a reușit să-l ocolească în anii trecuți spre binele copiilor, dar că anul acesta Sorin Cîmpeanu a dat dovadă de o durere în cot monumentală. Am argumentat că România își dă copiii la școală cu un an mai tîrziu decît majoritatea țărilor civilizate. Am arătat de ce ideea că ar exista o vîrstă înainte de care este ilegal să școlești un copil duce la aberații de logică elementară. Degeaba.
Sorin Cîmpeanu este demolatorul învățămîntului românesc. Este ministrul care a eliminat tezele la cîteva luni după ce tot el susținea cu tărie necesitatea tezelor. Este ministrul care cere mai mulți bani pentru salariile profesorilor în timp ce consideră că ținta legală de 6% din PIB pentru educație este o himeră și pledează umil pentru creșterea de la 2,3% la 2,5% din PIB. Este ministrul care, sub pretextul muncii neostoite la o nouă lege a educației, desființează instituții pentru a masca un posibil plagiat al prim-ministrului, la patru luni după ce declara că nu trebuie să existe amnistie pentru plagiat. Este ministrul care legiferează tunurile cu terenurile și clădirile școlilor. Este ministrul care crede că școlile cu WC în curte nu sînt o problemă, sînt chiar boeme.
Aproape că mă simt rușinat că, în timp ce Sorin Cîmpeanu a băgat în corzi educația românească și nu o lasă să-și revină din pumni, mai vin și eu să-mi vărs năduful. Anual 180.000–200.000 de copii și părinții lor aud povestea otrăvită: „Este OK să mai aștepți un an. Lasă-ți creierul să lîncezească. Începe-ți educația cu un an de vacanță. Țara te vrea prost.”
Sorin Cîmpeanu ar trebui să aibă interdicție de a se apropia la mai puțin de un kilometru de Ministerul Educației, de instituția care răspunde de educarea unei națiuni. Dar miniștri slabi și corupți au mai existat. Asta nu m-a oprit în trecut. După Colectiv, după Ordonanța 13, după marea alianță stînga-dreapta din 2021, de fiecare dată am găsit puterea să-mi înghit nodul, să-mi găsesc refugiul în civism și să merg înainte, ținînd în vizor scopul mai înalt pentru care muncesc.
Ce s-a schimbat de data asta?
Înotul împotriva curentului
Un articol de lege aberant nu poate exista într-un vid. Dacă mîine Parlamentul ar legifera sclavia, populația s-ar revolta (poate). Iar Parlamentul nu încearcă să legifereze sclavia pentru că (a) pînă și ei percep sclavia ca pe ceva rău și (b) ei înțeleg că populația s-ar revolta. Astfel, dincolo de legea scrisă există un curent cultural care duce cu el valorile unei națiuni.
Eu nu am luat în calcul că retardarea copiilor poate fi o valoare a națiunii române. Am crezut, în naivitatea mea, că impunerea unei limite de vîrstă pentru începerea școlii este o aberație, o scăpare a legii. Astfel că am încercat să atrag atenția societății pe toate căile posibile. Reacțiile m-au surprins complet.
Am făcut petiții la Minister, de unde am primit răspunsul, într-o limbă comunistă kafkiană impecabilă: „Știm că dumneavoastră obiectați la corectitudinea legii, și că ne-ați atras atenția că însuși Ministerul a găsit un mod de a ocoli acea lege timp de nouă ani, dar noi vă răspundem că există o lege și trebuie respectată”.
Am fost în audiență la Ministerul Educației, unde secretarul de stat Florian Lixandru m-a scos pe mine vinovat: „Dacă încercați să vă dați copilul la școală înainte de șase ani, înseamnă că l-ați dat la grădiniță înainte de trei ani. Cum vi s-a permis?”. Mă scuzați, domnule secretar de stat, că la doi ani și opt luni copilul știa toate literele, terminase cu scutecele, mergea cu tricicleta, construia jucării complexe după manual sau după propria imaginație. Vorba bancului: „Păi și la ce i-a folosit”?
Am depus oricum dosarul de înscriere la școală, ca să am un refuz oficial. În repetate rînduri secretara mi-a spus că ea nu înțelege care e graba, că mai bine las copilul să-și trăiască copilăria.
Am dat în judecată Ministerul Educației. Apoi am mers la tribunal, solicitînd o măsură numită ordonanță prezidențială, care punea în vedere că timpul trece, copilul crește și nu putem aștepta un an sau doi rezolvarea procesului, drept pentru care solicitam înscrierea provizorie în clasa pregătitoare. Am pierdut cu brio; instanța a constatat (1) că legea este lege și (2) că acordarea înscrierii provizorii s-ar apropia prea mult de fondul procesului, or ordonanța prezidențială nu poate fi folosită pentru a grăbi procesul. Cu alte cuvinte, justiția merge în ritmul ei de melc, iar orice încercare de a o grăbi, cînd îți ajunge cuțitul la os, este respinsă a priori.
Am sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, considerînd că Ordonanța de Guvern privind discriminarea este foarte clară:
Art. 11 (1): Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, […] respectiv din cauza convingerilor, vîrstei, […] persoanelor în cauză.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică tuturor fazelor sau etapelor din sistemul educațional, inclusiv la admiterea sau la înscrierea în unitățile ori instituțiile de învățămînt și la evaluarea ori examinarea cunoștințelor.
La CNCD m-au ascultat cu mare atenție și m-am simțit luat în serios, dar trei luni mai tîrziu nu am primit niciun răspuns. Actualizare (2023): CNCD a decis că, cel puțin în cazul fiului meu, Ministerul Educației se face vinovat de discriminare pe criterii de vîrstă.
M-am dus la presă, acest garant al libertăților individuale într-o societate sănătoasă. Am scris, de două ori la distanță de o lună, mesaje cu situația mea și cu toate argumentele adunate către redacțiile Edupedu, Hotnews, G4Media, Digi24, ProTV, Europa Liberă, RFI România, Adevărul și Aleph News. Nu am primit absolut niciun răspuns. Este grăitoare atitudinea Edupedu, care în perioada martie-iulie era mai preocupat să-i cînte în strună lui Sorin Cîmpeanu, deși consecințele guvernării acestuia se vedeau cu prisosință. Astăzi, aceleași ziare se întrec să arunce cu pietre în ministru. Cazul meu a primit atenție doar de la Libertatea și de la Spot Media, iar acele articole nu au făcut vîlvă.
Motivul inițial pentru care mi-am suspendat toată munca la dexonline a fost pragmatic: lipsa timpului. Fără voia mea, a trebuit să devin petiționar, scriitor, statistician, expert în legi și în metodologii tiranice. Toate aceste demersuri mi-au consumat multe ore pe zi, în fiecare zi. Dar, cînd mai apucam să mă așez la birou ca să lucrez, mă încerca tot mai persistent întrebarea: „de ce?”.
O junglă în care ne mîncăm unii pe alții
Îmi rămînea o singură speranță, pe măsură ce termenul-limită pentru înscrierea la școală se apropia: în mod sigur societatea va înțelege cauza mea, nu? Voi reuși să adun simpatizanți, să arăt că opinia publică nu dorește frînarea educației, nu?
Nu.
Am inițiat o petiție pe Declic care a murit pe la 500 de semnături, dintre care peste 100 sînt familia, prietenii și colegii de birou. Restul de 400 au ajuns la petiție prin bannere pe dexonline, bannere care au avut 16 milioane de vizualizări și 32.000 de clickuri. Așadar, dintre cei 32.000 de oameni care au vrut să afle detalii, au dat click pe banner și au ajuns pe pagina petiției, doar 400 au găsit necesar să o semneze. Adică vreo 1%.
În schimb, am primit o mulțime de mesaje personale sau pe Reddit ca răspuns la petiție și la toate articolele mele de pe Medium. Multe sînt o combinație de prostie militantă cu atac la persoană. Oamenii s-au obosit, au consumat timp ca să-mi scrie niște monstruozități. Reiau aici doar o mică parte dintre ele, evidențiind nuanțele ascunse.
- „Nu înțeleg de ce vi se pare atît de grav că vă intră copilul în clasa I la 7 ani și 8 luni. Fix atît aveam și eu cînd m-au dat părinții la școală”. Traducerea mea: Ce merge pentru mine s-ar cuveni să meargă pentru toată lumea. Nu ți-am văzut copilul la față, am stat cu el fix zero secunde față de cinci ani cît ai stat tu, dar știu mai bine unde te strînge pe tine cizma.
- „Dacă s-ar admite copii care au 5 ani și cîteva luni la începerea școlii, s-ar ajunge la diferențe prea mari de vîrstă între copiii din aceeași clasă”. Traducerea mea: Traumatizăm intelectual 99% dintre copii, dar avem mare grijă să nu-i traumatizăm psihologic pe ceilalți 1%, pe care îi punem să aleagă între a fi cei mai mici din clasă sau a fi și ei întîrziați.
- „Situația care vă supără acum îi permite, de fapt, să mai copilărească fără griji încă un an. E un cadou pe care i-l oferă soarta. Anii copilăriei, cu magia și entuziasmul lor, nu se mai întorc niciodată”. Traducerea mea: Școala este o grijă care îmi răpește magia și entuziasmul copilăriei. Eu am detestat școala, am considerat că se exclude reciproc cu trăirea copilăriei. Nu cred că tu sau copilul tău vă puteți simți bine la școală. A, și de asemenea cred în soartă.
- „În România materia e grea și multă”. Traducerea mea: Habar nu am cîtă materie este și cît de grea. Deși materia s-a subțiat și deși copiii noștri sînt mai inteligenți cu 10–15 puncte IQ decît noi, insist să-i dăm la școală cu un an mai tîrziu decît am fost dați noi.
- „Cînd îți dai copilul la grădiniță socotești cîți ani de grădiniță sînt și la ce vîrstă ar trebui dat la școală și, pentru a avea continuitate, ai grijă la ce vîrstă îl dai la grădiniță, ca să nu fie pus să repete anul”. Traducerea mea: Sînt rudă cu Florian Lixandru.
- „Dezvoltarea psihosomatică o poate evalua doar un psiholog”. Traducerea mea: Presupun că ești doar un părinte zevzec care vrea să-și distrugă copilul și nu iau în calcul că poate l-ai evaluat deja, iar psihologul a spus că nu are grilă pentru 5 ani, l-a testat pe grila de 6 ani și a reieșit că e supradotat.
- „Și ce a pățit așa grav? Că trebuie să respecte legea ca un muritor de rînd?” Traducerea mea: Am o mentalitate de șerb feudal. Nu cred că trebuie să protestăm contra legilor strîmbe, ci doar să aruncăm cu noroi în cei care o fac și să sperăm că stăpînul nu va da legi prea tiranice.
- „Legea există pentru părinții care își sacrifică copilăria și dezvoltarea emoțională a propriului copil pentru a-și satisface anumite vanități sau mai știu eu ce”. Traducerea mea: Sînt o imbecilă și spun numai imbecilități.
Toți acești oameni își prețuiesc propria opinie mai mult decît opinia părintelui care a petrecut mii de ore cu un copil. Ei nu cred că un fost olimpic înțelege rostul educației și recunoaște valoarea atunci cînd o întîlnește. România este țara opiniilor bazate pe nimic.
Societatea, presa, justiția și Sorin Cîmpeanu se merită, de fapt, unii pe alții. Jurnaliștii, judecătorii și miniștrii sînt parte din același curent cultural și nu pot înțelege de ce eu mă agit. Eu nu pot să rezolv ceea ce consider a fi o problemă, pentru că societatea are dreptate în mod axiomatic. Întîrzierea educației copiilor nu este o problemă pentru români. Principiul „ce merge pentru mine nu merge neapărat pentru toată lumea” nu are valoare pentru români.
Un titan al informaticii, Richard Stallman, a spus: „Spiritul bunăvoinței, spiritul întrajutorării voluntare, este cea mai importantă resursă a unei societăți. El diferențiază o societate plăcută de o junglă în care ne mîncăm unii pe alții.” Din punctul meu de vedere, România este o junglă în care ne mîncăm unii pe alții.
Cetățean al planetei Pămînt
Regret că mi-am dedicat 20 de ani din viață pentru educația unor milioane de oameni abstracți care astăzi îmi explică de ce este fantastic că propriului meu copil îi este negată educația. Regret că rodul muncii mele va continua să-i servească. Din păcate, același idealism naiv m-a făcut să mă asigur că datele și codul dexonline sînt libere, că nimeni, niciodată nu va putea pune monopol pe ele.
De astăzi mă consider cetățean al Pămîntului. Consider că România are un munte de urcat înainte să mai poată pretinde vreo secundă din timpul meu.
Vreau să subliniez că nu am devenit un mizantrop. Nici nu am scris acest articol în prima zi în care am dat de greutăți, ci am evaluat situația la rece, după șase luni de lupte. Mă simt în continuare dator față de nenumărate persoane concrete din această țară și față de umanitate. Am în continuare principii, idealuri și pasiuni și doresc să îmi educ copilul în acest spirit. Îmi pasă de planeta pe care i-o las moștenire, deci voi continua să iau autobuzul și să mănînc mai puțină carne.
Spun doar că de acum vreau să îmi dedic timpul unor oameni pe care îi pot vedea la față. Bunăoară, din toamna aceasta m-am întors la predarea informaticii pentru liceeni.
Ce înseamnă asta pentru dexonline?
Pe termen scurt și mediu, nimic rău. dexonline este un proiect mai mare decît mine însumi, cumulînd munca a zeci de oameni de-a lungul anilor. Echipa de azi include 7–8 colegi competenți care vor continua să țină sistemul în picioare, să adauge și să organizeze informații. Chiar și numai din afecțiunea personală față de ei, probabil voi mai contribui sporadic la dexonline. Și sper sincer ca echipa să crească cu alți 1–2 ingineri voluntari, deși i-am căutat 20 de ani și nu i-am găsit.
Pe termen lung, s-ar putea ca site-ul să se degradeze în moduri minore, apoi majore, apoi critice. Dacă se va întîmpla asta, sper că altcineva se va trezi la 3 noaptea ca să țină serverul în picioare pentru niște necunoscuți. Eu nu mai sînt acela.
Mai există cale de întoarcere?
De fapt, ce vreau eu? De ce am scris aceste lucruri? Dacă azi aș primi un telefon cu vești fantastice, care ar fi acelea?
Pentru generația 2017 și în particular pentru familia mea este prea tîrziu. Școala a început deja. Pentru generațiile viitoare există licărul de speranță că noul proiect de lege a educației permite înscrierea copiilor născuți pînă în martie inclusiv (†) (art. 25, alin. (3)). Nu este mult, dar este un pas către soluția corectă: abolirea completă a limitei inferioare de vîrstă. Remarc în treacăt că un copil născut în ianuarie s-a putut înscrie în clasa pregătitoare între 2012 și 2020 și se va putea înscrie începînd cu 2023, dar nu și în 2021 sau 2022. Asta îmi toarnă sare pe rană, căci face ostilitatea societății cu atît mai inexplicabilă.
(†) Ulterior Ministerul Pseudoeducației a retractat această concesie, revenind la data de 31 decembrie în noul proiect de lege a educației.
Dar deziluzia mea este mai adîncă de atît. Ca să-mi recapăt un dram de încredere în România ca societate, trebuie să întîlnesc frecvent oameni cu mentalități ca:
- Nu cunosc destule despre asta, deci nu am o opinie.
- Pare că tu ai studiat problema mult mai mult ca mine, deci am să-ți ascult opinia.
- Argumentele tale m-au făcut să-mi schimb opinia.
- Ce merge pentru mine nu merge neapărat pentru toată lumea.
- Etica dictează legea, nu invers. Legile strîmbe trebuie schimbate.
Iar aceste schimbări nu țin de un ministru sau de o lege. Țin de înțelegerea profundă a ce înseamnă să fii om între oameni, să fii moderat, omenos și solidar într-un context mai larg decît familia apropiată. Nu mă aștept să văd vreo schimbare semnificativă în timpul vieții mele. Așa încît am scris acest articol doar ca să pot trimite oamenii la el, ca să nu răspund de zeci de ori la aceleași întrebări.
