Vine un preot
Cum să faci un adolescent să creadă în minuni la comandă
Cînd aveam 12 ani, un coleg de clasă mi-a arătat o minune. Ea necesită cinci creioane și… niște hîrtie igienică. M-a pus să rulez fiecare creion în cîte o bucată de hîrtie igienică. Apoi mi-am pus o dorință, am ținut strîns în mînă cele cinci creioane și (pas esențial) am spus Tatăl nostru de trei ori. La final, am derulat creioanele. Mister! Unele dintre ele ieșiseră în afara hîrtiei. Cam așa:
Nu eram prost nici naiv. Dacă m-aș fi uitat la colegul meu cum manevrează el obiectele, aș fi suspectat imediat o scamatorie. Dar fiindcă eu am făcut totul cu mîinile mele, fiindcă am pus creioanele înăuntrul hîrtiei și apoi le-am găsit afară, am încheiat instantaneu orice formă de investigație și am acceptat că am asistat la o minune. L-am întrebat pe colegul meu:
— Oare cum o funcționa?
— Vine un preot și îți îndeplinește dorința!
Cu mintea de astăzi aș obiecta că nu înțeleg ce preot vine, de unde vine, de ce nu-l vedem, cum știe ce dorință mi-am pus, dacă el n-are altă treabă decît să stea la cheremul meu, plus o mie de alte neclarități. Dar mintea mea de atunci, de elev de clasa a șaptea, nu prost și nu naiv, n-a văzut o problemă în noțiunea că poți folosi hîrtia igienică pentru a convoca un preot nevăzut să-ți îndeplinească o dorință.
Nicio clipă nu mi-a dat prin cap că eu aș putea fi responsabil pentru ce se întîmplă. Și cred că tocmai asta face trucul genial: că executantul este magician fără voie. El nu înțelege trucul, dar are 100% încredere în sine însuși și asta e dovada perfectă că minunea se întîmplă cu adevărat. De asta presupun și că trucul cere cinci creioane: pentru că uneori nu reușește, dar o repetare din cinci probabil va reuși, iar una e de ajuns.
Nu am interpretat întîmplarea într-un sens religios. Colegul meu a pomenit despre minune și preot, dar pe mine evenimentul m-a fascinat în același mod cu horoscopul și cu OZN-urile (alte lucruri în care la 12 ani credeam cu fervoare). Niciunul în particular dintre aceste episoade nu a avut o înrîurire zguduitoare asupra mea, dar puțin cîte puțin au deschis o poartă în creierul meu, o poartă către convingerea că paranormalul există. Pe poarta aceasta au dat năvală, cîțiva ani mai tîrziu, convingerile religioase. Iar aici gluma s-a îngroșat, pentru că a durat 23 de ani să-mi curăț creierul, din care în primii 10–12 ani nici nu am conștientizat că e ceva de curățat.
Voi încerca să povestesc despre asta în fragmente viitoare, cu scopul de a-i ajuta pe alții să evite această boală sau să-și scoată prietenii din ea.
Pentru completitudine, iată și explicația trucului (banală, de altfel):
Acest articol face parte din seria Convalescență după religie.
