Religia este foarte rațională cît timp nu înțelegi ce înseamnă „rațional”
Nu am înțeles pe deplin cum funcționează știința pînă după 35 de ani, iar creștinismul s-a oferit să umple golurile.
Preambul: Popper și smerenia științei¹
În 1902, cînd Karl Popper se năștea la Viena, metoda științifică modernă avea deja cîteva sute de ani. Francis Bacon propusese în 1620 prima metodă științifică. El considera că putem cunoaște natura în mod obiectiv prin metoda inductivă (ulterior rafinată și numită inductivism): pornim de la observații despre natură și le generalizăm pentru a produce legi și teorii.
Inductivismul ne-a dus departe. Acestei metode îi datorăm tot ce am descoperit înaintea secolului al 20-lea și chiar mai recent. Totuși, inductivismul este o metodă imperfectă. Exemplul favorit al tuturor este lebăda neagră. Europenii au observat numai lebede albe și au tras concluzia că toate lebedele sînt albe. Dar, cînd au explorat Australia și au descoperit lebede negre, mini-teoria lor s-a năruit. În cuvintele lui Popper:
Niciun număr de observări de lebede albe nu permite inferența că toate lebedele sînt albe, dar observarea unei singure lebede negre este suficientă pentru a infirma acea concluzie.
Pornind de la această problemă a inductivismului, Popper a remarcat o discrepanță între două teorii în vogă la acea vreme. Teoria relativității a lui Einstein făcea predicții clare și testabile, de exemplu că în timpul unei eclipse solare ar trebui să putem observa stele aflate fix în spatele Soarelui (întrucît masa Soarelui curbează spațiul). Această predicție fusese verificată în 1919, la patru ani după publicarea teoriei relativității. Prin contrast, psihanaliza lui Sigmund Freud nu se preta la infirmarea experimentală, pentru că nu era testabilă. Niciun comportament uman nu putea infirma psihanaliza. Popper a tras concluzia că psihanaliza nu este o teorie științifică.
Pentru a facilita demarcarea între știință și pseudoștiință, Popper a definit criteriul falsificabilității²: o teorie nu este științifică decît dacă face predicții care pot fi infirmate. Acest criteriu este astăzi în general acceptat (cu nuanțe).
Falsificabilitatea este marea contribuție a lui Popper la progresul științific. El ne-a arătat că știința trebuie să-și asume riscul de a face predicții. El ne-a convins că nu este o virtute, ci dimpotrivă, un viciu, ca o teorie să fie irefutabilă, să nu se lase testată sau infirmată. Știința trebuie să fie smerită, căci orice teorie conține implicit concesia: „Dacă găsiți orice contraexemplu, această teorie va trebui revizuită sau abandonată”. Religia este diametral opusă: trufașă, infailibilă, sentențioasă, suficientă.
Așadar, de-a lungul secolelor, nu doar înțelegerea noastră asupra lumii s-a schimbat, ci și modul în care considerăm că poate fi cunoscută lumea. Astăzi nu avem o definiție unanim acceptată a teoriei științifice, dar toate definițiile includ total sau parțial aceste principii, la care mă voi referi în celelalte secțiuni:
- O teorie științifică explică un aspect al lumii naturale.
- O teorie științifică pornește de la niște observații care trebuie explicate.
- O teorie științifică, odată formulată, trebuie testată experimental.
- O teorie științifică face predicții falsificabile.
- O teorie științifică propune experimente reproductibile.
- O teorie științifică nu poate fi niciodată demonstrată definitiv.
Eu am înțeles în timp acest mod rațional de a privi lumea, din fragmente, din diverse surse, adesea pe cont propriu, și am obținut imaginea completă abia după vîrsta de 35 de ani. Cît timp în imagine au existat goluri, creștinismul s-a oferit să le umple. Cred că mulți oameni sînt în aceeași situație.
Faptele de credință tind să sporească credința
Antilavou, soson, eleison ke diafilaxon imas, o Theos, ti Si hariti. Nu înțeleg nimic din ce spune preotul… ironic, nici o iotă. Și totuși înțeleg absolut tot. Eleison, „miluiește”. Theos, „Dumnezeule”. Hariti trebuie că înseamnă „har”, pare genul de cuvînt pe care româna să-l fi moștenit din greacă. Acum am destule indicii ca să-mi găsesc locul: „Apără, mîntuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”. Perfect, astfel am învățat ce înseamnă și celelalte cuvinte.
Cînd am pășit prima dată într-o biserică grecească din Boston, în august 1999, mergeam deja de peste trei ani la biserică. În românește, știam pe dinafară textul liturghiei. Acum tocmai sosisem în Statele Unite la studii. Eram exuberant că aveam această ocazie formidabilă. Eram ocupat pînă peste cap cu explorarea campusului, cu alegerea cursurilor pentru primul semestru, cu căutarea unui profesor coordonator… dar nu și duminicile. Duminicile nu erau ale mele. Și una dintre grijile prilejuite de mutarea în Boston era să continui să merg la biserică. Presupuneam că nu voi găsi o biserică românească, dar nu concepeam să-mi întrerup participarea la slujbe.
Neștiind să caut pe Internet (în apărarea mea, era 1999), m-am dus la capela din campus. Capela era interconfesională, adică în ea își țineau slujbele, prin rotație, diverse confesiuni creștine. După mintea mea nonecumenică de atunci, asta însemna că toți participanții urmau să meargă în iad, deci am exclus să merg acolo săptămînal. De la capelă mi-au dat o listă de biserici din apropiere. Nu mai știu dacă existau și biserici de limbă engleză, dar am ales una grecească. Am simțit-o cumva mai aproape de mine. Faptul că nu știam limba nu m-a speriat prea tare. Mă așteptam ca măcar fragmente din liturghie să fie rostite în engleză (și au fost). Cît despre restul, adevărurile eterne nu țin cont de limbă. Decît poate în mica dispută almah-parthenos. Dar să nu hulesc.
Mă simțeam ca între ai mei mergînd la acea biserică, ceea ce spune multe despre puterea religiei. Asta și pentru că biserica se străduia să fie deschisă înspre nevorbitorii de greacă. Bunăoară, la fiecare bancă era o carte cu textul liturghiei în trei versiuni: în greacă, în greacă cu alfabet latin și în engleză. De altfel, mulți dintre enoriașii bisericii erau, în realitate, la a treia sau a patra generație în Statele Unite. Probabil cunoștințele lor de greacă nu erau strălucite.
După cinci luni, la sfîrșitul unei slujbe duminicale, un enoriaș mi-a spus că există și o biserică ortodoxă românească în Wakefield, la vreo 20 km nord de Boston. Așa că am început să merg acolo.
Drumul pînă la biserica din Wakefield dura cam 1h30 cu trenul. Time ain’t money when all ya got is time. Trebuia să mă trezesc la 07:00 dimineața, niciun minut mai tîrziu, ca să am timp să schimb două metrouri și să ajung la gară, de unde luam trenul spre Haverhill. Știam că urmează stația Wakefield cînd treceam de Crystal Lake, un lac pitoresc de care îmi amintesc și acum, după 20 de ani, ori de cîte ori ascult melodia lui Mike Oldfield. De la gară mai mergeam vreun kilometru pe jos și ajungeam fix la începutul utreniei. La întoarcere eram uneori mai norocos, căci un enoriaș locuia în Boston și mă aducea pînă aproape de cămin. Altfel… același tren, aceleași metrouri.
În Wakefield am început să cînt în strană. În România obișnuiam să stau în spatele bisericii și doar să răspund la cîntări împreună cu toată lumea. Dar aici comunitatea era mică, iar un potențial cîntăreț, chiar și mediocru, nu trecea neobservat. Un coleg de la MIT, matematician, cînta în strană și, auzind că am voce, m-a chemat imediat lîngă el, să învăț meșteșugul. Așa am început să învăț rînduiala mai detaliată a slujbelor și cele opt glasuri. Aveam chiar și favorite! Glasul 3 mă emoționa oricînd îl auzeam; prin rotație, fiecare a opta duminică îmi oferea această bucurie suplimentară de a merge la biserică. Era un glas relativ dulce și convențional, deși cred că din punct de vedere muzical mult mai interesant este glasul 6.
Brusc am avut înțelegerea că fără mine biserica este un pic mai goală, slujba un pic mai greu de ținut. Era o senzație pe care n-o avusesem niciodată în România, unde afluența este mai mare și lipsa unui om nu se simte.
Rutina, stăruința în micile sacrificii pe care le făceam, apartenența la o comunitate, dorința de a fi util, atracția față de muzica religioasă… toate izvorau din credința mea și mă țineau ancorat în ea într-o condiționare reciprocă. În acei primi ani de creștinism, nimic nu a contestat coerența logică a sistemului meu de valori.
Între timp, în altă parte a creierului meu…
M-am transferat la MIT la 21 de ani, după trei ani la Politehnica din București. În România fusesem un elev și student bun, cu zece pe linie la matematică și la științele naturii (fizică, chimie, biologie, geografie). Dar să memorezi date și formule ca să iei zecele este una, iar să înțelegi cum cunoaștem lumea, cum știm ceea ce știm este cu totul alta. Acest aspect este explicat rar și incomplet în școlile generale și în liceele din România. Iar la facultate… după părerea mea, cursurile de fizică de la Politehnica din București au fost cel mai prost predate cursuri la care am asistat în 18 de ani de educație.
La MIT lucrurile au stat mult mai bine. Acolo am primit primele noțiuni despre cum funcționează știința. De exemplu, cursul de chimie cuprindea lecții de istorie a fizicii, despre descoperirea electronului și a efectelor cuantice și despre rumoarea pe care au creat-o în comunitatea fizicienilor. A fost prima oară cînd am aflat că o teorie științifică nu este o carte pe care o publici și toată lumea este de acord cu ea. O teorie științifică se naște dintr-o observație pe care teoriile existente nu o anticipau, iar drumul noii teorii necesită ipoteze, experimente, ocazional o scînteie de geniu, un dram de noroc pentru finanțare, iar apoi acceptarea în comunitate. Este un drum care poate dura zeci de ani.
Și cursul de biologie mi-a dat exemple practice despre metoda științifică. Într-o lecție pe care mi-o amintesc pînă astăzi, profesorul ne-a povestit cu haz și cu pasiune despre „eroul său”, Gregor Mendel, și despre experimentele acestuia cu boabe de mazăre care au stabilit regulile eredității biologice.
Știam despre aceste experimente încă din liceu, dar abia la MIT am apreciat rigurozitatea cu care Mendel a eliminat orice posibilitate de eroare și inteligența care i-a permis să traducă niște numere (cantități de boabe de mazăre în anumite proporții) într-un model deloc evident al trăsăturilor dominante și recesive. În plus, Mendel nu s-a mulțumit să găsească un model care explica experimentele deja făcute, ci a mai făcut un pas crucial: a conceput diverse alte experimente de încrucișare a plantelor, cărora le-a prezis rezultatele chiar dinaintea fertilizării. Dacă oricare dintre experimente ar fi produs rezultate diferite de așteptări, teoria lui Mendel ar fi trebuit revizuită. Este exemplul perfect de aplicare a criteriului falsificabilității!
Din păcate, definiția unei teorii științifice nu mi-a fost predată nici la MIT. Pare că, în mod straniu, fiecare curs presupune că definiția aceasta ai învățat-o deja altundeva. La finalul facultății, în 2002, dedusesem de unul singur principiile 1–3 din lista de mai sus.
Dar fără principiile 4–6, religia putea coexista bine-mersi cu formarea mea științifică. Existența lui Dumnezeu (1) explica perfect lumea naturală, (2) explica observațiile mele despre lume și (3) putea fi verificată experimental prin rezultatele rugăciunii, ale postului și al vieții creștine în general. Doar ajunsesem la MIT! Era clar că Dumnezu exista, mă ajuta și îmi răsplătea faptele de credință.
Cîtă vreme (4) eu nu testam ipoteze falsificabile, (5) nu invitam alți oameni să reproducă obiectiv observațiile mele și (6) consideram deja existența lui Dumnezeu ca fiind demonstrată definitiv, nici nu aveam cum să ajung la altă concluzie. Desigur, nu tratam religia ca pe o teorie științifică, dar eram un om rațional și mi se părea firesc să cer dovezi. Mi se părea că le întîlneam la tot pasul. Înțelegeam că unele descoperiri științifice contrazic textul literal al Bibliei, dar găseam suficientă explicația că Biblia trebuie interpretată simbolic.
Prea puțin, prea devreme
Înaintea anului de masterat, în vara lui 2001, mi-a căzut prima oară în mînă o revistă Scientific American. M-am abonat la ea și am rămas abonat de atunci, timp de 20 de ani. Citeam cu nesaț articole despre fizică, astronomie, inginerie chimică, medicină, antropologie… Aflam informații fascinante și teorii în formare, la granița dintre cunoscut și necunoscut. Dar, spre finalul fiecărui număr, exista și o rubrică de o singură pagină, Skeptic, scrisă de Michael Shermer. Rubrica trata raportul dintre știință și pseudoștiință, cu exemple și cu sugestii despre cum le putem discerne. Mă consider norocos că am prins această rubrică aproape de la începutul ei (aprilie 2001) și pînă la final (2019).
Pe acest canal mi-au venit primele indicii că înțelegerea mea asupra lumii era incompletă. Articole ca Detectarea balivernelor sau Iluminarea graduală a minții mi-au arătat că există criterii riguroase pentru a separa adevărul de șarlatanie. Mai important, m-au forțat să-mi pun întrebarea: dacă religia face un pas înapoi ori de cîte ori știința face un pas înainte, ce se va întîmpla pe termen lung?
DI [designul inteligent] (adică Dumnezeu) intervine miraculos fix în locurile în care știința nu a oferit încă o explicație cuprinzătoare pentru un fenomen anume. (Pe vremuri, DI controla vremea, dar acum, că o înțelegem, El a trecut la probleme mai dificile, cum ar fi originea ADN-ului și a vieții celulare. Odată ce aceste probleme sînt stăpînite, DI va găsi cu siguranță alte enigme intratabile.) Astfel, DI-iștii vor ca noi să-i învățăm pe copii teorii științifice inofensive, dar cînd vine vorba despre originea vieții și despre unele aspecte ale evoluției, copiii trebuie învățați că „DI a făcut-o”.
— Michael Shermer, Iluminarea graduală a minții
Primeam cu plăcere această doză de scepticism, dar a fost nevoie de cîțiva ani ca efectele să înceapă să se vadă. Lui Cătălin de astăzi îi vine să urle la Cătălin de acum 20 de ani: „Cum poți să citești asta și să nu înțelegi?”
A fost prea puțin, prea devreme.
Piesele lipsă
Pe lîngă principiile 1–3, pe care le-am dedus din context în anii de liceu și de facultate, au mai fost necesari 10–15 ani ca să aflu și principiile 4–6.
Falsificabilitatea: O teorie trebuie să se expună infirmării. De exemplu, o singură fosilă de iepure în straturi precambriene ar fi suficientă pentru a infirma teoria evoluției. Acest aforism al lui Haldane, desigur, merită generalizat: orice fosilă găsită în stratul geologic greșit ar infirma teoria evoluției. Orice om înarmat cu o lopată se poate transforma în agentul prăbușirii unei teorii care stă în picioare de 160 de ani. Ce mult l-ar iubi Biserica! Dar nu s-a întîmplat.
Prin comparație, religia face predicții nefalsificabile („Oamenii buni merg în Rai după moarte.”). O teorie pentru care nu putem concepe niciun experiment care să o infirme nu este o teorie științifică.
Reproductibilitatea: Într-o lume ideală, rezultatele oricărei cercetări trebuie publicate împreună cu datele experimentale. O persoană sceptică, dar bine intenționată (și cu acces la aparatura necesară) trebuie să poată repeta experimentele și să obțină aceleași rezultate. Din păcate, în practică nimeni nu mai insistă asupra reproductibilității de cîteva decenii, dar aceasta este o altă discuție.
Prin comparație, mulți oameni supranaturaliști se mulțumesc cu experiențe personale imposibil de reprodus: „Am visat-o pe bunica mea moartă și mi-a prevestit ceva ce ulterior mi s-a întîmplat, deci există viață după moarte.”
Lipsa garanțiilor: O teorie științifică nu poate fi niciodată demonstrată, ci doar reconfirmată. O teorie care a trecut testul timpului și a numeroase experimente este o teorie în care căpătăm încredere. Spectrul existenței unui singur contraexemplu va bîntui mereu deasupra acelei teorii, dar probabilitatea lui se va diminua. Probabil nu vom găsi niciodată dovezi împotriva teoriei evoluției, în timp ce dovezi în sprijinul ei găsim la tot pasul: organisme rezistente la pesticide și antibiotice, fosile tranziționale etc.
Prin comparație, religia apelează la ipoteze ad-hoc pentru a se adapta la dovezile care o contrazic. Pămîntul are mult peste 6.000 de ani? Nu-i nimic, Biblia nu trebuie interpretată ad litteram; zilele Creației sînt ere geologice. Genealogia lui Iisus diferă radical între Luca și Matei? Nu-i nimic, Biblia este coerentă pentru că de fapt Luca ținea cont de căsătoria prin levirat sau, posibil, pentru că Luca și Matei prezintă genealogia Mariei și respectiv pe a lui Iosif. Biblia pomenește de uriași (Numerii 13:34)? Nu-i nimic, probabil erau doar niște oameni nițel mai impunători. Irod n-a omorît de fapt pruncii din Betleem? Nu-i nimic, împlinirea profețiilor din Vechiul Testament este mai importantă decît adevărul (Matei 2:16–18).
O teorie care se sustrage oricărui principiu științific nu este o teorie științifică. Desigur, există punctul de vedere că religia și știința sînt domenii disjuncte și că nu ar trebui să cerem de la religie dovezi științifice. Cine sînt eu să-l contrazic pe Stephen Jay Gould? Și totuși, Richard Dawkins, o altă somitate în domeniu, exact asta propune cu mult bun simț:
În ciuda tonului încrezător, aproape intimidant al afirmației lui Gould, care este, de fapt, justificarea? De ce nu ar trebui să comentăm despre Dumnezeu, ca oameni de știință? Și de ce nu sînt ceainicul lui Russell sau Monstrul Zburător de Spaghete, la fel de imuni la scepticismul științific? […] Care sînt aceste întrebări supreme în a căror prezență religia este oaspete de onoare, iar știința trebuie să se retragă respectuos?
— Richard Dawkins, Dumnezeu: o amăgire
Concluzie: Ce este o demonstrație?
Înainte să putem dezbate dacă cineva a văzut cu adevărat o fantomă, dacă homeopatia este mai bună decît placeboul sau dacă viața după moarte există, trebuie să ne punem de acord asupra a ce este o demonstrație. De ce argumente au nevoie cele două tabere ca să-și schimbe opinia?
Din păcate, prea des această întrebare primește un singur răspuns. Raționaliștii spun: „Ca să te cred, arată-mi dovezi, sugerează-mi experimente pe care să le pot reproduce și eu, și fă o predicție falsificabilă”. Supranaturaliștii resping a priori discuția, nu din rea-voință, ci pentru că modul lor de a cunoaște lumea li se pare suficient. „Sînt convins de adevărul opiniei mele și niciun contraargument nu mă va deturna”.
Nu știu cum să reparăm acest mod neproductiv de a experimenta lumea, odată ce s-a înscăunat în creier. Dar cred că putem preveni înscăunarea lui. De aceea, sîntem datori să reiterăm ocazional definiția teoriei științifice, ca să ne intre în reflex să detectăm și să respingem scornelile și șarlatania. În plus, aceasta ne-ar ajuta să filtrăm și o bună parte din știrile false tot mai răspîndite în anii recenți.
Desigur, nu propun ca absolut fiecare carte și fiecare articol de ziar să reia definiția teoriei științifice. Există un loc și un timp pentru repetarea ad nauseam a unor noțiuni, iar acel loc se numește școală! De prin clasa a 6-a pînă la finalul liceului, științele naturii (fizică, chimie, biologie, geografie) ar putea dedica o lecție pe an metodei științifice, cu exemple din istorie potrivite pentru vîrsta elevilor. Cu un efort puțin mai mare, am putea adopta acest spirit rațional în toată programa, care astăzi este prea dogmatică. În loc să predăm imaginea instantanee a ceea ce știm astăzi, ar fi mai util să predăm și cîteva teorii astăzi depășite, pentru ca elevii să învețe cum se construiește piramida științei și pe ce criterii acceptăm sau respingem cărămizi în această piramidă.
Ar fi lecții memorabile, care ar dezlocui niște date și cifre seci. Poate că deriva continentelor și lupta lui Wegener pentru a impune această teorie în comunitate sînt mai interesante decît lista depozitelor de bauxită din România. Poate că decăderea geocentrismului și ridicarea heliocentrismului spun o poveste mai nobilă decît a suta pagină de formule din manualul de fizică.
Răspîndirea unui mod de gîndire rațional ar avea numai efecte bune asupra discernămîntului oamenilor în particular și al societății în ansamblu.
Acest articol face parte din seria Convalescență după religie.
Note de subsol
[1] Precizez din capul locului că filozofia științei este un domeniu imens, iar cunoștințele mele sînt limitate. Niciuna dintre afirmațiile din această secțiune nu este universal acceptată și nu doresc să lungesc la infinit fiecare propoziție cu paranteze. Dar concluzia secțiunii este validă: falsificabilitatea este un criteriu necesar în orice încercare de a cunoaște lumea.
[2] Voi folosi termenul falsificabilitate în acest articol, deși din punct de vedere semantic el este o alegere nefericită. În româna informală, a falsifica are doar sensul de „a contraface, a denatura”. În limba engleză, to falsify are, în plus, sensul pe care îl doresc: „a demonstra ca fals, a contrazice, a infirma”. Voi folosi acest termen și în limba română, fiind un termen din jargonul filozofiei științei.
