Moș Crăciun nu există, dar hai să-ți povestesc despre Rai

Este o idee proastă să estompezi linia dintre real și imaginar din mintea copilului tău.

English version

Fotografie de talksrealfast

Copiii tind să fie creduli. Ei cred că un om gras în costum roșu zboară pe cer într-o sanie trasă de reni. Pe măsură ce cresc, copiii învață să facă diferența între real și imaginar și să folosească (sau să ceară) dovezi ca să-i ajute să facă această diferență. Procesul de maturizare durează ani de zile. În acest răstimp, copiii tind să creadă mai ales mărturiile însoțite de eforturi din partea adulților. De ce ne-am obosi să facem bradul de Crăciun, să scriem scrisori și să pregătim farfurii cu prăjituri dacă Moșul n-ar exista?

Credulitatea copiilor oferă avantaje evoluționiste clare. Dacă un copil insistă să bage mîna în foc, să sară de la înălțime și să dea fuga la joacă cu lupii, ignorînd sfaturile adulților din ceată, atunci șansele lui de supraviețuire scad. Astfel, adulții au o influență deosebită asupra copiilor, în special adulții cu care copiii au deja un raport de încredere (familia și educatorii).

Dar cu această influență vine și o mare răspundere. Fie că le-o cerem explicit, fie că nu, copiii vor tinde să copieze comportamentul și credințele adulților. De aceea, dacă dorim să stimulăm la copiii și la elevii noștri dezvoltarea unei gîndiri analitice robuste, este important să le dăm devreme uneltele necesare, să-i învățăm să diferențieze realitatea de ficțiune și să încercăm să demontăm noțiunile aiuristice care sînt deja înrădăcinate în creierul lor. De asemenea, întrucît copiii copiază cu precădere convingerile cărora noi le dedicăm timp și efort, trebuie să ne curățăm și propriul comportament de superstiții. Ceea ce noi știm că e o glumă, o superstiție caraghioasă, poate deveni literă de lege pentru un copil, cu efecte pe zeci de ani.

Și acum, să rîdem!

Bunicii mei locuiau într-o vilă mare în București (ulterior, în 1988, vizionarul Ceaușescu a decis că este mai bine pentru societate ca bunicii mei să se mute în două camere mici, pentru ca în locul casei să poată apărea zona de fițe de pe Bulevardul Decebal). Îmi plăcea să merg la ei, pentru că la fiecare etaj locuia altă familie cu atracțiile ei. Uneori plecam, sau mă trimiteau ca să scape de mine, de la un etaj la altul ca să fac inventarul. Treceam pe la unchiul meu de la demisol, care avea magnetofon cu boxe, muzică bună, scaune de bar și se uita la Studio X. Apoi urcam la etaj, la sora bunicului, care avea cele mai frumoase cărți de joc și m-a învățat pasiențe. Sus la ultimul etaj locuia o chiriașă care îmi spusese că suferă de inimă și din cînd în cînd treceam să o rog să nu moară.

Într-o zi, să fi avut vreo 6 ani, sora bunicului mi-a dat o broșură creștin-ortodoxă de speriat copiii. Era vorba despre o fetiță care face nu mai știu ce năzbîtie și atunci un înger vine să îi arate o viziune a iadului. Avea și ilustrații, niște gravuri în stilul acesta:

Fotografie de GDJ

După 36 de ani încă îmi amintesc tot felul de detalii despre carte. M-a îngrozit descoperirea că există niște diavoli care îi ard pe oameni și îi chinuie cu furci. M-a mirat că iadul miroase urît, un atribut cam neimportant în comparație cu focul și furcile (și astăzi mă miră că teologii consideră necesar să includă acest detaliu, pe care l-am tot reîntîlnit prin cărți religioase). Și am înțeles, pe cît poate un copil de 6 ani să înțeleagă noțiunea de eternitate, că odată ajuns în iad nu mai scapi niciodată.

Partea cu adevărat odioasă este că nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că aceste lucruri ar putea fi simple născociri. Un adult mi-a dat o carte. Am citit-o. Am presupus că ce scrie în ea este adevărat.

Cam tot pe atunci, părinții m-au învățat Tatăl nostru. Nu era nicio ocazie deosebită; pur și simplu mă pregăteam să mă culc după-amiază. M-au învelit și mi-au spus rugăciunea asta, cu mențiunea că pot să o repet dacă mi-e frică de ceva sau am nevoie de ajutor.

Și am repetat-o, nene! Ce copil pe lumea asta nu are frică de nimic și nu are nevoie de ajutor? De la spaima de întuneric pînă la mersul la dentist și de la lucrările de control pînă la luat inima în dinți ca să vorbesc cu o fată, Tatăl nostru a fost briceagul meu universal.

Fotografie de Ben White

Pe vremea aceea gîndirea critică nu era punctul meu forte. Nu înțelegeam noțiuni ca experiment dublu orb, observator părtinitor, eroare sistematică, autosugestie, ceainicul lui Russell. N-am stat să studiez dacă rugăciunea ajută la ceva. În apărarea mea… aveam 6 ani! Eram pur și simplu convins că Tatăl nostru funcționează.

Nu vom afla niciodată la ce-aș fi putut folosi zona aceea din creier în locul acestei autoamăgiri. Poate aș fi reușit să gestionez frica de întuneric pe calea rațiunii, observînd că nopțile sînt frumoase, nu înfricoșătoare: au greieri și stele și liniște și răcoare. Poate aș fi putut cere sfaturi de la familie și prieteni ca să învăț să mă port cu fetele. Poate aș fi înțeles că, dacă vrei să inviți o fată la dans, trebuie să deschizi gura și să-i spui „vrei să dansezi”? Iar uneori fetele te acceptă, însă alteori te resping, indiferent de orice incantație magică. Dar de ce m-aș fi obosit? Aveam deja pîinea și brișca, șurubelnița și barosul: Tatăl nostru.

Pe la 7–8 ani mi-am întrebat părinții de ce serbăm Paștele. Și mi-au spus pe un ton foarte solemn: Iisus a luat asupra lui păcatele lumii. Nu era nici un dram de potențialitate în explicația lor. Propoziția nu a început cu „se zice că” sau cu „creștinii cred că” și nu s-a încheiat cu „dar nu știu cum am putea testa ipoteza asta”. Dacă ar fi fost așa, aș fi interpretat propoziția în sensul ei corect.

N-am avut niciun motiv să pun informația asta la îndoială, pentru că venea de la oameni de încredere, oameni care îmi explicau totul logic. De la aceiași părinți primisem confirmarea bănuielii mele că Moș Crăciun nu există, cu argumente imbatabile: cum ar putea Moșul să transporte miliarde de cadouri într-o singură noapte?

În plus, afirmația era greu de supus la teste riguroase, fiind abstractă. De exemplu, la 8 ani eram deja destul de sigur că nu există levitație, pentru că încercasem eu din răsputeri să levitez și nu reușisem. În schimb mi-a fost imposibil să verific dacă Iisus a luat sau nu păcatele lumii asupra lui. Mi-am zis, așadar, (1) că Iisus e un tip extraordinar de amabil și (2) că există un nivel nevăzut unde se fac tranzacții cu păcate.

Fotografie de Davide Cantelli

Sîntem cu toții obsedați de întrebarea: care e vîrsta corectă ca să le spunem copiilor că Moșul nu există? Oare să așteptăm să descopere ei singuri? Ce ne facem dacă plîng, dacă se simt trădați, dacă își pierd încrederea în noi? Sînt întrebări importante, nu zic „nu”. Dar ar trebui să ne preocupe mai degrabă născocirile, mult mai perfide, pentru care revelația „asta nu-i de-adevăratelea” nu sosește niciodată.

În primii ani după Revoluție, România a fost un Vest Sălbatic al horoscoapelor (probabil și după, dar a încetat să-mi mai pese mie). Oriunde căutai găseai unul: la radio, la televizor, în ziare. Suspectez că orice publicație era aproape obligată să includă și zodiacul ca să nu-și piardă cititorii.

N-am scăpat nici eu de mania asta. Din nou, efortul celor din jur și-a spus cuvîntul. Ce poate un creier de 12 ani să deducă dacă observă că toți oamenii din jur tratează horoscopul care pe o sursă infailibilă de informație, o profeție despre viitor smulsă pe căi ezoterice? Cunoșteam și excepții, oameni care nu-l citeau, dar nimeni nu mi-a spus în mod activ „horoscopul este o șarlatanie”.

Așa că, timp de vreo 5 ani, am crezut și eu în horoscop. Nu am fost 100% convins de detalii, dar am crezut esența: că o bună parte din acțiunile noastre și din relațiile interumane sînt în afara controlului nostru. Și deci diminețile ascultam, ca un spectator la propria viață, ce urmează să mi se întîmple mie și unei doisprezecimi din locuitorii Pămîntului, cu toții tranșați printr-o singură propoziție la un post de radio: vreo neîmplinire în dragoste sau vreun noroc în carieră. Asimilam tacit carieră cu școală, fiindcă horoscopul era în mod necesar adevărat și trebuia doar ajustat la cadrul în care funcționam eu.

Fotografie de David

La un moment dat am făcut rost de un horoscop de compatibilitate între zodii. Spre deosebire de fițuicile din ziare, aceasta era o lucrare de anvergură, pentru că trebuia să acopere 12×12=144 de cazuri. Deci clar era adevărată: de ce ar munci cineva atît ca să scrie baliverne? Am citit cu mare atenție partea despre zodia mea (să-i zicem dinozaur) și am fost foarte mîhnit să aflu că eram absolut incompatibil cu prietena mea de atunci. După mîhnire, desigur, a urmat hotărîrea dîrză să lupt cu acest destin nemilos. Dar în cîteva luni ne despărțiserăm. Coincidență? Evident că nu!

Mai mult, în perioada aceea de emancipare sexuală în presa românească (Pasiunea, Iepurașul, Infractoarea) mi-a căzut în mîini un horoscop sexual! Cînd am citit, la 14 ani, despre zonele erogene ale fiecărei zodii, am simțit cum se deschide în fața mea o lume de posibilități infinite. Desigur, în practică eram încă la stadiul ținutului de mînă…

Nu mai știu exact cînd am depășit faza asta. Îmi amintesc că la 17 ani regretatul profesor de informatică Sorin Tudor mi-a povestit cum fusese la mare cu calculatorul și cu imprimanta ca să tipărească horoscoape și să le vîndă pe plajă („destinul dumneavoastră prezis de un supercomputer!”). Mi-a relatat cum le inventa chiar el și asta m-a distrat copios, dar nu m-a șocat, ceea ce înseamnă că îmi dădusem deja seama că (surpriză!) poziția unor stele nu prezice destinul oamenilor.

România anilor ’90 a fost un teren fertil pentru teorii oculte de tot felul. Nu știu în ce măsură aceste teorii mai supraviețuiesc astăzi. Am trista bănuială că o duc bine-mersi, sau poate chiar au proliferat, dar astăzi am mijloacele și bunul-simț să mă izolez de ele.

În adolescență (cam între 1990 și 1996) am auzit și am conversat despre Triunghiul Bermudelor, OZN-uri, spiritism, ghicit în cafea/palmă/cărți, interpretarea viselor, fantome, astrologie, telepatie, telechinezie, piramidologie, bioritmuri, pasiențe, Atlantida, motorul cu apă, chakre, trasul curentului, bioenergii, minuni, levitație, creaționismul biblic, monștri marini uriași, perpetuum mobile, sectanții care te răpesc, planete ascunse, predestinare, răpiri extraterestre, homeopatie, sfîrșitul lumii, feng shui, comunicarea cu plantele, experiențe extracorporale, reîncarnare, tarot, blestemele mumiilor, influențele lunii asupra comportamentului, meridiane de acupunctură, metoda Bates pentru îmbunătățirea vederii, apă hexagonală, memoria apei, găina care naște pui vii, self help, Nostradamus, etapa acvatică în istoria omului și bineînțeles religiile, cu preponderență creștinismul ortodox.

Fotografie de Toa Heftiba

Despre majoritatea acestora bănuiam sau știam deja că sînt bazaconii. De exemplu, n-am crezut niciodată în telepatie sau în răpiri extraterestre. Dar în altele am crezut. Metoda Bates am practicat-o vreun an întreg, sperînd să scap de ochelari. Iar dacă visam întîmplător vreo colegă de clasă, atunci în mod obligatoriu mă și îndrăgosteam de ea, pentru că credeam că nimic nu e întîmplător în vise.

Nu eram un copil delirant. Despre lucrurile fantastice înțelegeam, în general, că sînt fantastice. Citeam mult, în copilărie povești, mai tîrziu SF, și nu mi-am pus niciodată problema că ce citeam ar putea fi adevărat. Știam că nu există marțieni. Poate singura excepție a fost cartea lui Erich von Däniken (Amintiri despre viitor), care mi-a ridicat multe întrebări.

În același timp, pe la 12 ani un coleg de clasă mi-a zis: „Știi că Satana există, nu? Nu ți s-a întîmplat niciodată ceva inexplicabil, cum ar fi să-ți zboare vreun obiect din mînă?” Iar eu n-am avut nimic de obiectat la asta. Știam deja că Dumnezeu există, iar Satana vine la pachet, nu? Bineînțeles, de atunci și pînă azi am spart destule farfurii și pahare ca să știu că uneori obiectele îți zboară din mînă pentru că ești neatent. Dar la vremea aceea, dacă explicația naturală nu era suficientă (obiectul ți-a scăpat pentru că nu l-ai ținut bine), singura explicație rămasă era Satana.

De unde provine acest tratament neunitar?

La 11 ani am văzut la video niște scene dintr-un film de groază (căutîndu-l anul acesta, am aflat că era vorba despre Coșmar pe Strada Ulmilor). Restul familiei se uita la film, iar eu mă jucam în cameră și m-a furat și pe mine acțiunea.

De aici mi s-au tras, fără termen de comparație, cele mai mari spaime din viața mea. Timp de doi ani n-am mai dormit cu fața la perete. Mă culcam doar după ce verificam sub toate mobilele și dormeam cu pătura trasă pînă peste cap, cu fața la cameră și cu ochii la ușă. Dormeam învelit chiar și vara, în ciuda oricăror transpirații. Vara dormeam cu cearșaf, ceea ce nu-mi convenea, pentru că simțeam că o pătură sau, și mai bine, o plapumă, mi-ar fi conferit mai multă protecție în caz că intra peste mine în cameră un monstru.

Mersul la baie a devenit un sprint demențial. Nici Carl Lewis n-ar fi reușit să mă prindă pe holul lung de mii de kilometri și întunecos ca smoala care despărțea camera mea de baie. Și nu intru în detalii despre cît de greu este să faci pipi ca băieții în timp ce te uiți îngrozit peste umăr, la ușă.

Fotografie de Kamil Feczko

Rutina de duș a atins și ea o complexitate stil rococo. Nu puteam să închid ochii nicio clipă, căci orice scădere a vigilenței i-ar fi permis monstrului să intre peste mine. Deci mă spălam pe cap cu ochii deschiși, ținînd fața în jos, dar ochii în sus, spre ușa băii. Iar apoi fața mi-o spălam pe jumătăți, închizînd cîte un ochi pe rînd. Dar a meritat! Iată, nu m-a prins niciun monstru.

Dacă vreodată rămîneam singur acasă și afară se lăsase noaptea, atunci orice drum prin casă lua forma unor salturi de la un întrerupător la altul, ca nu cumva să nu fiu nevoit să merg prin întuneric.

Cînd îi explici unui copil că există un plan nevăzut al existenței, este imposibil să mai clarifici că în acest plan sălășluiesc doar ființe aprobate de Biserică, iar Freddy Krueger nu are voie să intre pentru că este un personaj fictiv. Toate sînt personaje fictive.

Motivul pentru care unele bazaconii trec de filtrul rațiunii, dar altele nu, este că nici la școală nici mai tîrziu nimeni nu ne explică metoda științifică de cunoaștere. Un adevăr științific trebuie să poată fi verificat și de un observator bine intenționat, dar sceptic, iar o teorie științifică trebuie să facă predicții testabile. O teorie care nu face predicții testabile nu este falsificabilă și, prin urmare, nu este o teorie științifică. Asta este tot.

În lipsa înțelegerii acestui mecanism, creierul meu a acceptat sau a blocat diversele teorii pe te miri ce alte criterii. Nu aveam un filtru unitar de bullshit și nici nu l-am dobîndit pînă pe la 35 de ani. Iar un filtru de bullshit cu eficiență de 99% tot va lăsa să treacă cîteva bazaconii, pentru că bazaconiile sînt multe, iar promotorii lor sînt insidioși și antrenați să treacă de filtrele de bullshit.

Fotografie de The One Wiki to Rule Them All

Fără acest filtru, n-am înțeles în acei ani nici că teoria creștină a vieții veșnice se încadrează și ea în lunga enumerare de mai sus. Nu există niciun criteriu care să diferențieze bazaconiile de mai sus de religia creștină, niciun criteriu după care bazaconiile sînt bazaconii, dar viața veșnică este reală. Ca și toate celelalte teorii, teoria creștină nu face predicții testabile, deci nu este falsificabilă. Cum se zice, nu este nici măcar falsă.

Copiii învață lucrurile oarecum ca niște clasificatoare bayesiene. Ei își testează ipotezele pentru a vedea care stă în picioare în urma testelor. Adulții pot alimenta acest proces. Dacă „îi antrenăm” cu destule exemple și le explicăm, pe înțelesul lor, natura fiecărui exemplu, vor învăța să clasifice concepte și să le recunoască pe viitor în ipostaze noi. Dacă folosim în mod corect cuvintele roșu și galben, atunci copiii vor învăța în scurt timp culorile. Dacă, în schimb, sîntem neconsecvenți și ocazional, ca să-ne batem joc de ei, le spunem că roșul este galben, atunci copiii vor învăța culorile mai greu. Dacă orchestrăm o farsă à la Moș Crăciun, în care toți adulții din casă spun roșu în loc de galben, și toți părinții colegilor de școală fac la fel, atunci înșelătoria poate dura ani de zile.

Clasificarea noțiunilor în reale și imaginare funcționează pe același principiu. Dacă noi, părinții, le spunem în mod repetat copiilor că un lucru imaginar este real, deși toate dovezile din jur arată că ar fi imaginar, atunci riscăm să-i zăpăcim iremediabil. Această idee este la fel de proastă și nocivă ca și opusul ei: să convingem copiii că dulapul real din camera lor, de fapt, nu există.

Acceptarea existenței fenomenelor oculte de orice fel, odată intrată în cap, cauzează daune de tot felul. Mai întîi, subminează încrederea în sine, în propria valoare: toate meritele pentru lucrurile bune pe care le fac sînt ale horoscopului, ale divinității sau ale destinului. Apoi, subminează încrederea în legătura dintre cauză și efect, un principiu de bază al Universului. Nu voi lua o notă mare sau mică la școală după cum am învățat sau nu, ci după cum m-am rugat sau nu.

Pentru binele creierului său, niciun copil nu ar trebui supus la astfel de experimente devastatoare.

software engineer living in Bucharest, Romania

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store