Fericit pentru motivul greșit

Primii mei ani de creștinism au fost un fericit somn al rațiunii

English version

Stăm în biserica mică și îmbîcsită de mirosul de ceară, de fum, de tămîie, de căldură conservată cu orice preț. Este lumină, dar nu multă, mai multă de la lumînări decît de la becuri. Curentul e un lux aici, pe munte, iar în afară de biserică și de trapeză clădirile din mănăstire nu sînt electrificate. E tîrziu în noaptea de Ajun, dar ne-am trezit cu toții din somn ca să venim la slujba Ceasurilor. Sîntem cinci băieți și trei fete. Tăcem și ascultăm. Muzica este solemnă și plăcută, complet diferită de cum îmi imaginam eu că sună muzica bisericească.

Ziua vremea e frumoasă. A nins mult înainte să venim noi, dar acum picură apă de la streșini. Ne facem de lucru pe afară sau ajutăm la treburi. Spargem lemne, curățăm ceapă și cartofi. Ne simțim datori, fiindcă primim mîncare și cazare gratis. Mîncarea e simplă: pîine, varză călită, pilaf. Dar e cel mai bun pilaf pe care l-am mîncat vreodată. N-am mai mîncat cu așa o poftă de luni de zile.

Noaptea e frig în camere. În prima noapte nu cred să fi fost nici 10 grade. Periodic mă duc în camera alăturată și fac genuflexiuni ca să pun sîngele în mișcare. Abia în ultima noapte, după trei zile cu foc în sobă, se va mai fi încălzit. Dar nu ne pasă. Avem lumină, fiindcă am luat de la pangar cîteva lumînări din cele mari, de trei ore. Putem sta treji cît vrem. Cîntăm colinde, jucăm jocuri de conversație, povestim. Povestim despre neîmpliniri în dragoste, desigur, doar sîntem toți adolescenți sau pe-aproape.

Am venit — și vom pleca — cu două trenuri de noapte timp de șase ore, un autobuz timp de o oră și șapte kilometri pe jos, pe drum pietruit. Dar știm cu toții de ce facem asta. Pînă la sfîrșit înțeleg chiar și eu, care am nimerit în grup oarecum din întîmplare. La sfîrșitul unui an jalnic am găsit, dintr-un noroc orb, ultimul lucru pe care va mai trebui să-l caut vreodată. Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat (Luca 15:24).

După întoarcerea la București, o vreme am mers la toate slujbele religioase posibile și imposibile. M-am dus inclusiv la vecernia de pe 31 decembrie seara și la utrenia de pe 1 ianuarie dimineața. Cu timpul, ca o dragoste care intră pe făgaș, m-am stabilizat la o rutină care includea toate liturghiile din duminici și sărbători, postul, rugăciunea, spovedania, împărtășania. Pot număra pe degete excepțiile în acei primi ani.

În acea perioadă, credința mi-a dat liniștea și siguranța că am ales partea cea bună, care nu se va lua de la mine (Luca 10:42). Mi-au trebuit peste 20 de ani să înțeleg dimensiunea greșelii pe care am făcut-o.

Suferințele tînărului Cătălin

1995 n-a fost un an bun pentru mine. Prin primăvară au început neînțelegerile cu prietena mea de atunci, care s-au rezolvat peste cîteva luni cînd ne-am despărțit (după aceea n-am mai avut neînțelegeri). Deci am fost nespus de morcovit restul anului. Asta, probabil, m-a făcut destul de agasant pentru cei din jurul meu. Dar eram primul om pe lume care suferea din dragoste! Așa că era datoria lumii să mă suporte.

Cu mintea mea de-acum îmi dau seama că, de fapt, îmi mergea mai mult decît bine. Eram studios, îmi foloseam bine timpul, îmi așterneam drumul pentru o carieră împlinită. Aveam o familie iubitoare și prieteni buni. Aveam o pasiune mistuitoare pentru informatică, pe care o păstrez și astăzi. Singura sursă ocazională de suferințe erau eșecurile în dragoste, care de regulă tot din neroziile mele izvorau.

Dar pe moment am făcut o mare tragedie din asta. În loc să profit de ultima vară dinaintea Bacalaureatului, de cantitatea uriașă de timp liber, mi-am petrecut-o cu chiu, cu vai, închis în casă, citind cărți fără valoare și jucînd jocuri pe calculator de care nu mă bucuram. Prin iulie, călătorind în Grecia, mi-am cumpărat de la o mănăstire o icoană, prima a mea (și cred că a doua din casă, că nu eram mari colectori). Mi-am dorit-o mai mult ca pe un suvenir din călătorie. Ulterior aveam să reinterpretez asta ca pe o chemare a lui Dumnezeu.

În toamna care a urmat am chiulit enorm de la școală. Adunam în fiecare săptămînă mai multe absențe decît în toți anii anteriori. Din fericire, era clasa a 12-a, iar profesorii presupuneau că mă pregătesc pentru admiterea la facultate. Am continuat chiar să iau note mari, pentru că profesorii se obișnuiseră că eu îmi învăț mereu lecțiile și refuzau să observe contrarul.

În realitate, eu mă plimbam de unul singur prin Herăstrău. Într-una din plimbări nu știu ce mi-a venit, dar m-am abătut pe la Biserica Cașin. Nu era slujbă, era pustiu și cam întuneric, dar mi-a plăcut atmosfera. Era liniște și cumva nu mă mai gîndeam la pseudoproblemele mele. De atunci am început să trec pe la Cașin la fiecare cîteva zile. Cam tot de atunci am început să țin post miercurea și vinerea. Nu-mi mai amintesc ce mi-a cauzat decizia, dar postul este un obicei comun în România, deci probabil m-am luat după cei din jurul meu.

În decembrie, în ultimele săptămîni de școală, un profesor tînăr din liceu m-a întrebat: „Ce faci de Crăciun?” Și mi-a propus să merg cu el și cu cîțiva elevi și prieteni la mănăstirea Petru Vodă. Prozelitism în rîndul minorilor? Bun venit în România. Am acceptat, n-am idee de ce; probabil îmi era dor de o călătorie, de o schimbare după șase luni de drame adolescentine. Dar, în loc de o gură de aer proaspăt, m-am ales cu o viață reorganizată din temelii și cu niște priorități radical schimbate. Caveat emptor.

Mintea mea o luminează, inima și buzele mele le deschide

Brusc totul a căpătat sens în mintea mea de 17 ani. Toate icoanele cumpărate, toate popasurile mele în biserici, postul ținut dintr-o pornire inexplicabilă, toate reprezentau de fapt chemarea lui Dumnezeu. Dacă mai aveam dubii, mi s-au risipit de îndată ce am început să merg la slujbe și să ascult predici din gura preoților, oameni cu experiență de zeci de ani (iar, la nivel instituțional, de mii de ani) în risipirea dubiilor. Cînd e 31 decembrie seara și tu îți folosești ultimele ore din an ca să mergi la vecernie, iar preotul bătrîn îți spune „Să știți că Dumnezeu v-a numărat pașii tuturor celor care ați venit aici”, capeți o fervoare de nezdruncinat.

Aș putea umple sute de pagini cu toate crîmpeiele de amintiri despre episoadele care au alimentat această fervoare. Cînd am dat peste poezia How Doth the Little Busy Bee am adoptat-o imediat ca crez profesional. Din ea am înțeles că omul nu poate fi harnic decît ca pregătire pentru Judecata de Apoi și ca măsură de precauție împotriva Satanei, nicidecum pentru că Homo sapiens este o specie înclinată natural spre curiozitate și hărnicie. Cînd am auzit că moaștele Sfîntului Andrei vor ajunge la Iași, mi-am luat fără preget bilet la trenul de noapte, cu întoarcere în următoarea noapte, pentru că două nopți nedormite în serie erau un deranj minor pentru așa un cîștig sufletesc. Cînd mi-a intrat în cap că o icoană anume mă ajuta în mod deosebit, am scanat-o și am folosit-o ca imagine de fundal pe PC. Cînd am rugat-o pe profesoara de filozofie să mă învoiască de la o oră, pentru că era sărbătoare și voiam să merg la biserică, ea mi-a spus: „bine, dar cu o condiție: să aprinzi și pentru mine o lumînare”.

Era un sentiment comparabil cu îndrăgostirea. Și, ca orice dragoste nouă, nu lăsa loc pentru întrebări despre fundamentul pe care se construiește ea. Părerile mele despre lume, despre rostul și scopul meu în ea, despre ce e bine și ce e rău, izvorau acum din această dragoste cu o logică impecabilă, sau așa mi se părea mie.

Dați-mi o premisă falsă și voi muta Pămîntul

Mi-a devenit evident, de exemplu, că homosexualitatea este un păcat, iar argumentul era cam așa. Dumnezeu ne-a dat instincte ca să mîncăm cînd ne e foame, să dormim cînd ne e somn, să facem copii ca să propagăm specia. Și tot el ne-a dat și plăcerea de a ne împlini aceste instincte: plăcerea unei mese bune, a unui somn odihnitor, a sexului. Dar omul a disociat plăcerea de nevoie și a căutat aceste acte doar de dragul plăcerii, iar în aceea constă păcatul. Astfel se explică mîncăcioșii, somnoroșii și libidinoșii. Homosexualitatea înseamnă tot sex de dragul sexului, nu pentru nașterea de copii, deci e un păcat. Mintea mea de atunci nu se împiedica de realitățile geneticii, de complexitatea ființei umane sau de decența de a nu perora despre un lucru intim pe care nu-l înțelegi.

Imagine de yourfallacy.is

Eram absolut convins că toate celelalte religii greșesc, numai ortodoxismul e adevărat, și mă mîndream cu norocul de a mă fi născut în religia corectă. Îi căinam pe nefericiții de pe lume care nici măcar n-au auzit de Iisus și care urmau să fie judecați după legea imperfectă în care trăiesc.

Condamnam expresia „a trecut în neființă” pentru a descrie moartea unui om, oricînd cineva o folosea, căci neființa este opusul a tot ce ne învață religia. În schimb, spuneam cu orice ocazie „Dumnezeu să-l ierte”, nu doar ca automatism, ci cu înțelegerea că tot binele pe care l-a făcut un om pentru semenii lui nu este intrinsec suficient, ci are nevoie de o parafă externă.

Într-o zi m-am contrazis în autobuz cu niște neoprotestanți care au încercat să-mi explice că nu e bine să ne închinăm la icoane: Să nu-ți faci chip cioplit, spuneau ei. Bine, le-am răspuns eu, dar cînd voi vă uitați la o fotografie a cuiva drag, vă este dragă hîrtia sau chipul pe care aceasta îl evocă? Și astfel am devenit eu marele apărător al ortodoxiei din autobuzul 311. Mă preocupau genul acesta de discursuri, mă încînta logica fără cusur a credinței, cu mica excepție a premisei înghițite pe nemestecate.

În schimb, logica mea nu se revolta la abuzurile de tot soiul pe care Biserica le comite împotriva societății: implicarea electorală a Bisericii pentru consolidarea propriei puteri, cheltuieli pentru construirea și renovarea bisericilor de la primării care nu își permit asta, salarii de la stat pentru preoți, biserici construite în parcuri… Cumva faptul că Iisus ne-a dat viață veșnică e de presupus să escamoteze aceste neajunsuri vremelnice. Pentru mine a funcționat perfect.

Primul meu preot spunea, apropo de corupția unora dintre preoți: „Dacă un funcționar la o bancă refuză să te servească corect, ce faci? Renunți la banii tăi? Sau cauți alt funcționar? Tot așa și cu preoții.” În 1997 asta mi s-a părut o perlă a logicii. Astăzi o consider tot o perlă, dar a ironiei. Băncile, ca și biserica, nu greșesc la nivel funcționăresc, ci la nivel instituțional.

Cu pace mă voi culca și voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai așezat (Psalmi 4:8)

Am îmbrățișat credința atît de strîns pentru că am văzut partea ei frumoasă. Nu am fost niciodată genul de creștin mizantrop și ursuz, care crede că inundațiile se întîmplă pentru că oamenii sînt păcătoși. Eram optimist și fiecare zi din acei primi ani a fost o bucurie.

Tocmai de asta, din toată literatura creștină pe care am citit-o (și n-a fost deloc puțină), cele mai dragi mi-au fost cărțile lui Steinhardt, acest hipiot creștin. Firea lui jovială mi-a fost model de gîndire. Îmi amintesc și acum pasajul despre Jesus Christ Superstar și măscăriciul de la Notre Dame: nu există un mod greșit de a-l lăuda pe Hristos. Fără Steinhardt, poate aș fi luat o clipă în serios teza că Iisus n-a rîs niciodată. Citindu-l, mi-a fost imposibil să o mai cred.

Tot în categoria aceasta trebuie să includ două adevărate capodopere umoristice creștine: The Screwtape Letters și Dicționarul Diavolului. Deși cea de-a doua este extrem de ireverențioasă, o consideram (și o consider și azi) ireverențioasă doar la adresa celor fățarnici.

Au fost ani frumoși, ani cu mers la slujbe împreună cu prieteni buni, cu excursii la Petru Vodă, cu mers la colindat, cu posturi ușoare, cu zeci și zeci de cîntări religioase învățate pe de rost. Am cunoscut preoți valoroși, la care m-aș duce chiar și astăzi, ca ateu, să le cer sfaturi. Trăiam ca într-un vis frumos.

Era o lume coerentă, o sursă constantă de pace și de sens în viață. De ce m-aș fi obosit să cercetez dacă miezul ei este putred?

Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta (Solomon 3:5)

Privind înapoi, în acei ani n-am avut nici mai multe, nici mai puține neîmpliniri decît în orice altă perioadă. Bunăoară, experiența mea la Facultatea de Automatică din București a fost dezamăgitoare. Erau și cîteva cursuri formidabile (maximum unul pe semestru, să nu ni se urce la cap), dar erau și multe cursuri învechite sau inutile pentru formarea de ingineri software, păstrate în programă pentru că profesorii nu voiau nici să le aducă la zi, nici să renunțe la ele.

Fotografie de Kristina Alexanderson

M-au mai întristat și decepțiile sporadice în dragoste. Pe acelea creștinismul nu le-a anihilat ci, dimpotrivă, le-a cauzat. La ce altceva să te aștepți cînd lași Biserica să-ți fie ghid în relații? Cu mintea de astăzi m-aș uita ca la un nebun la cineva care mă îndeamnă să țin la minimum latura fizică a unei relații, iar dacă totuși mi-o doresc, să cer fata în căsătorie (literalmente: la 18 ani preotul m-a sfătuit să îmi cer prietena de nevastă). Negarea unei laturi naturale și complexe a omului pare rețeta pentru relații incomplete și pentru bîjbîieli anoste în pat. Dar pe atunci vedeam și relațiile tot prin prisma religiei.

Interesant este cum am primit aceste neîmpliniri. Creștinismul m-a ajutat să le înfrunt, dar cu armele greșite. Dacă nu-mi plăcea un curs la facultate, vina era a mea; eram un păcătos dacă îndrăzneam să gîndesc că, obiectiv, cursul era o mizerie. Dacă o relație mergea prost, poate nu mă rugam destul pentru mine, pentru ea, pentru noi? Poate nu insistam destul să o aduc și pe ea la biserică?

Mînca-l-ar mama pe el!

Reacțiile familiei și ale prietenilor mei la transformarea mea au fost de două feluri: aprobare sau reținere. În România, verticalitatea morală este legată strîns de credință, așadar convertirea unui tînăr este automat un lucru de admirat și de încurajat. Prea puțini sînt cei care obiectează la asta. De aceea, chiar și în faza mea cea mai flamboaiantă (cruci la gît, icoane în portofel, cărți de rugăciuni pe noptieră, cadouri de natură religioasă date la orice ocazie), nimeni nu m-a întrebat de ce fac asta, probabil pentru simplul motiv că nu făceam nimic ieșit din comun. Ocazional oameni din jurul meu m-au și urmat cu postul sau cu mersul la biserică.

Fotografie de Marco Fieber

Respectul pe care îl primeam și lipsa contraargumentelor (sau măcar a ironiei) îmi confirmau că sînt pe drumul cel bun. Odată eram într-o tabără de informatică, la masa de prînz la cantină, și am rugat-o pe bucătăreasă să-mi dea doar garnitură, fără carne, că țineam post. În ochii doamnei se citea admirația: Mînca-l-ar mama pe el! Mi-a pus în farfurie cea mai mare porție de fasole din istorie. Stephen Hawking în persoană n-ar fi avut șanse să mă convingă că greșesc.

Singurele obiecții le-am primit de la mama și izvorau strict din teama de influența legionară. La vremea respectivă mi s-a părut o trăznaie, pentru că de fapt habar n-aveam ce erau legionarii. Azi știu că într-adevăr multe biserici erau cuiburi de legionari. De exemplu, o cunoștință îndepărtată mi-a făcut cadou o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu, cu dedicația „domnului Cătălin Frâncu, întru descoperirea adevărului”. Probabil ar fi trebuit să mă pună puțin pe gînduri. Dar, în afară de acest incident izolat, am fost ferit de aripa naționalist-patriotardă a credinței.

Cu mintea de acum îmi doresc să fi avut parte și de reacții pornite dintr-un scepticism rațional, dar acelea n-au venit niciodată. Nici nu sînt sigur că ar fi avut efect. Eu aveam o minte școlită, dar școlită într-un mod dogmatic, fără înțelegerea robustă a modului în care separăm adevărul de minciună. Aceasta rămîne una dintre marile mele întrebări post-creștinism și principalul motiv pentru care scriu această serie: ar fi putut cineva să-mi spună ceva, în primele zile, în primul an, în primii 3, 5, 10 ani, care să mă determine să-mi reevaluez fundamental convingerile?

A pleca înseamnă a te trezi puțin

Sfîrșitul acestei faze de maxim zel se leagă în mod natural de plecarea la studii în Statele Unite, în 1999.

Am stat în cumpănă doi ani înainte de a-mi depune dosarul la universități americane. Înțelegeam că am șansa unei educații formidabile, dar aveam (sau îmi găseam) motive să rămîn în România: viața în general senină și mulțumitoare, familia, prietenii, prietena. Puneam mare preț pe prietena curentă, deși ulterior am făcut un recensămînt și am constatat că prietena curentă se tot schimba la vreun an. Iar Biserica era una dintre cele mai puternice ancore. Ideea separării de preotul din București, cuplată cu teama că în State nu voi găsi o biserică ortodoxă bună, se adăugau la miriadele de temeri și întrebări pe care tinde să le ridice mutarea la 8.000 de kilometri distanță.

Fotografie de Hermann-Otto Israël

Indiscutabil, plecarea mi-a influențat credința și a fost primul pas pe drumul spre vindecare. M-am întrebat adesea ce s-ar fi întîmplat dacă n-aș fi ales acest drum. Nu voi ști niciodată, dar o estimare informată este că aș fi fost mai greu de recuperat din credința religioasă. Aș fi avut și în România o traiectorie orientată spre știință și inginerie, de asta sînt sigur, însă în România religia impregnează știința, statul, școala, cultura, medicina, Internetul, totul. Cred că, dacă n-aș fi părăsit-o pentru o vreme, n-aș fi ajuns niciodată la gradul de disonanță cognitivă care nu-ți dă pace pînă nu o rezolvi.

Cînd am primit vestea că am fost admis la universitate, i-am împărtășit-o și preotului duhovnic. Mi-a rămas arsă pe retină figura lui sincer îngrijorată și vorbele lui: Ai să cazi. Cuvintele acestea m-au însoțit ani de zile și m-au motivat să lupt pentru credința mea. Doar acum, după 22 de ani, știu că n-am căzut. Și mai știu că folosirea verbului a cădea cu sensul de a-și pierde credința emite o judecată de valoare asupra renunțării la credință. Este un termen părtinitor folosit cu scopul de a induce noțiunea că pierderea credinței e un lucru rău. Fiindcă să cazi e ceva rău. Căderea ne evocă bibelouri sparte, șolduri fracturate și heroinomani din Trainspotting. Iar această redută a fost, pentru mine, cel mai dificil de cucerit în anii din urmă, cînd credința mea se năruia: să mă scutur de stigmatul renunțării la credință și să accept că nu am căzut, ci m-am vindecat.

Dar anticipez. Mai am de acoperit 20 de ani de transformare pînă la acel stadiu.

Concluzii

Eu aveam o viață bună și culegeam roadele unei discipline și ale unei bune creșteri date de familie, din motive care nu aveau nicio legătură cu religia. Dar, peste noapte, creierul meu l-a suit pe tron pe Dumnezeu și a decis că toate reușitele mele, de fapt, i se datorează.

Fotografie de ThomasThomas

Fericirea clădită pe un fundament iluzoriu este fericire reală. Aceasta este o temă importantă în The Matrix, în The Truman Show, în mitul peșterii, în Țara orbilor, în Memento… În plus, toate aceste opere susțin că omul afectat se opune schimbării. Convingerea mea era greu de dezrădăcinat pentru că mă făcea fericit. Creierul meu avea deci o motivație puternică să continue să creadă și să arunce la gunoi elementele care contestau asta. Mai ușor m-ai fi putut convinge, în acei ani, că Pămîntul este plat.

Odată plantate semințele îndoielii, în creier începe să se instaureze disonanța cognitivă. Dar maturizarea disonanței, pînă la punctul în care omul simte nevoia imperioasă să o rezolve, cere timp. Omul nu stă toată ziua doar să se gîndească la lucrurile pe care tocmai le-a citit. Mai are și treburi, și distracții, și imediat vine iar duminica. Iar picioarele știu singure drumul spre biserică. Trebuie timp pentru ca mintea să lucreze, pentru ca ideile să încolțească și să dizlocuiască celelalte idei. Iar în acest răstimp primează rușinea de a-i explica preotului (sau, în taină, lui Dumnezeu) de ce ai lipsit într-o duminică de la liturghie.

De ce contează toate lucrurile astea? Cine sînt eu ca să sugerez să-i trezim pe oamenii adormiți din visele lor? De ce The Matrix, The Truman Show, mitul peșterii sînt relevante nu pentru lumile false pe care le pictează, ci pentru călătoriile eroilor principali spre trezirea la realitate? De ce Cypher este un ticălos pentru că își dorește să se întoarcă în matrice, la somnul său dulce? De ce, în Memento, este tragic că Shelby rupe în mod voit legătura cu realitatea și se afundă în delirul său? Cu toții punem preț pe ancorarea în realitate, dar de ce?

Am două motive pragmatice. Unu, cînd milioane de oameni dintr-o țară visează un vis neadevărat, aceasta se traduce în decizii politice și economice care afectează întreaga populație, nu doar visătorii. În This Life, Martin Hägglund arată pe larg de ce tocmai credința într-o altă viață ne împiedică să facem ceva pentru cei dragi nouă și pentru societate acum, în această viață, singura în care putem face ceva:

Faptul că cei care trăiesc în sclavie sau în sărăcie au nevoie de credința în Dumnezeu ca să își poată continua viața nu este un motiv să promovăm credința religioasă, ci un motiv să abolim sclavia și sărăcia.

Și doi, o minciună înghițită cu ușurință denotă o gîndire cu garda lăsată jos. Prin acea gardă vor pătrunde și alte minciuni, dintre care unele nu contează, dar altele da. Dacă oamenii pot fi convinși că Dumnezeu există, poate în fond societatea are doar de cîștigat (cu mici excepții ca Inchiziția și cruciadele). Dar dacă oamenii pot fi convinși că încălzirea globală nu există, că evoluția nu există, că vaccinurile cauzează autism, atunci consecințele le vom suporta cu toții.

Cum îi întoarcem din drum pe cei care se scufundă în acest somn sau pe cei care sînt adormiți de ani de zile? Nu știu. Pot doar să-mi spun povestea și să sper că va ajuta pe altcineva într-o bună zi. Dacă conving un singur om să păstreze contactul cu realitatea, sau să-și interpeleze prietenul care cade și să-l readucă la rațiune, sau dacă îi scurtez cuiva convalescența post-religie cu cîțiva ani, mă voi bucura.

De un lucru sînt sigur: îmi doresc ca cei din jurul meu să-mi fi tulburat somnul.

software engineer living in Bucharest, Romania

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store