Victoria beznei minții
Elevii nu mai vor să fie deranjați cu teze, ministrul educației se preface înduplecat, iar Declic vede asta ca pe o mare victorie.
O petiție Declic inițiată toamna trecută cere eliminarea tezelor. Petiția a adunat aproape 400.000 de semnături, fiind cea mai semnată petiție Declic. În mai, Ministrul-demolator al Educației, Sorin Cîmpeanu, a oficializat eliminarea tezelor, simulînd că se înclină în fața înțelepciunii maselor de elevi. Declic prezintă acest deznodămînt ca pe o victorie.
Gravitatea acestor fapte este imposibil de exagerat. La fel și gravitatea atitudinii față de educație pe care faptele o trădează. Să le luăm pe rînd.
Creierul și hard-diskul
Pe un hard-disk scrii informația o dată și ea rămîne acolo permanent. Nu este nevoie să o mai rescrii din cînd în cînd. Dar creierul omenesc nu funcționează așa. În creierul omenesc, citirea este scriere. Reaccesarea amintirilor le consolidează. Efectul testării este bine documentat, chiar dacă nu este perfect înțeles. Iar testarea trebuie să aibă o oarecare dificultate. Calitatea învățării este mai slabă dacă testul este prea ușor, de exemplu dacă verifică noțiuni predate ieri. Este nevoie de testarea repetată a acelorași noțiuni la intervale de timp crescătoare.
Pe scurt: nu există învățare fără testare. Consolidarea amintirilor prin testare duce la o memorare și la o înțelegere mai bună decît ascultarea acelorași noțiuni o singură dată sau aplicarea lor într-o singură temă. Desigur, există nuanțe. Testarea cu miză mare le poate induce elevilor anxietate, deci este important ca elevii să perceapă testarea ca pe o unealtă pentru învățare, nu ca pe o măsurătoare ostilă. Dar ea nu poate lipsi pur și simplu.
Lungul drum al nopții (minții) către zi
Educația formală este un urcuș lent, un traseu pe care fiecare dintre noi îl parcurgem. Pentru unii traseul durează 25 ani, pentru alții 15, pentru alții 10. Un copil sau un adolescent învață din tot ceea ce face, chiar și cînd respiră (vă amintiți de o vîrstă cînd nu știați să vă țineți respirația?).
Sistemul de educație, fie el de stat sau privat, fie el mai bine sau mai prost făcut, încearcă să dea un pic de structură acestui lung urcuș. Poate că unele noțiuni nu sînt predate la timpul lor. Poate că altele sînt depășite științific sau de-a dreptul nocive. Dar, așa cum poate el, sistemul cere 4–6 ore pe zi de la fiecare elev și îi promite în schimb dezvoltarea intelectuală, trecerea de la întunericul minții spre lumina cunoașterii.
Privite din interior, de la jumătatea urcușului, fără viziunea pe termen lung, noțiunile predate pot părea grele, inutile, nerezonabile. La ce îmi ajută să înțeleg că un obiect aruncat descrie o traiectorie parabolică? La ce îmi servește să înțeleg diferențele de mentalitate dintre Atena și Sparta antică? La ce îmi folosesc cîteva noțiuni elementare de programarea calculatoarelor? Invariabil, răspunsul este: „Toate aceste piese din puzzle îți vor da o înțelegere mai bună asupra lumii în care trăiești”.
Din această perspectivă, ce mai înseamnă tezele? Nimic de speriat. Sînt doar niște borne ocazionale, cîteva zeci de teste dintre miriadele pe care orice ființă umană le dă fără încetare. Dacă protestezi că o examinare ocazională este o povară insuportabilă, înseamnă că ai pierdut din vedere scopul mai înalt pentru care oamenii se educă. Înseamnă că declari că vrei să reții acele noțiuni una-două săptămîni pînă la următorul extemporal, pînă la următoarea temă, dar că abia aștepți să-ți cureți creierul de ele. Iar acesta este un mod trist și ciuntit de a trece prin viață.
We are the champions
Putem discuta mult despre motivele pentru care elevii detestă tezele. Poate că învățămîntul românesc este prea orientat spre memorare brută, iar elevii nu văd aplicabilitatea acestor informații în lumea reală. Poate că, după 30 de ani de subnutrire a educației (sub 3% din PIB, în loc de 6%), profesorii sînt lehămetiți, nu mai știu cum și nici nu le mai pasă să aprindă scînteia curiozității în elevii lor. Poate că, după 30 de ani de parada nulităților la toate posturile TV și pe toate scaunele oficialităților, adolescenții români sînt debusolați și nu mai percep educația ca pe un drum viabil către o viață mulțumitoare.
Sînt sigur că 10–20–30% dintre semnatarii petiției au motive reale să deteste tezele, că motivația lor nu depinde de existența tezelor și că vor continua să învețe asiduu. Dar ceilalți 70–80–90% au prins din zbor această frustrare reală și au exploatat-o fără jenă. Motivul lor este simplu și cinic: ei n-au chef să învețe. Pentru că cine pierde vremea învățînd nu mai are timp de distracție. Iar distracția la maxim (nu la maximum, că ar fi corect gramatical) e tot ce contează pentru ei.
Propun ca următoarea petiție să nu mai bată șaua, ci să zică direct: vrem media 10 încheiată în prima zi de școală! Eventual, ca să bifăm formele fără fond, le putem da o evaluare sumativă cu întrebarea „Nu-i așa că apa este udă?”. Și atunci vor fi cu toții campioni, cei silitori care au depășit cu brio ștacheta și cei descurcăreți care au așteptat ca ștacheta să coboare la ei.
Îmi amintesc de reflecțiile unui american trăit în România. El scria despre natura democrației și despre vigilența spiritului civic. Dar o alegorie pe care a propus-o el se aplică literal în situația de față:
Te întreb: dacă te-ai înscrie la un program de studii universitare de patru ani, dar nu ai merge la niciun curs, nu te-ai prezenta nici măcar o dată să-i asculți pe profesori, n-ai participa niciodată la discuții în clasă, nu doar pentru primul sau al doilea semestru, ci pentru ani și ani, și apoi, în cele din urmă, în ultima zi de școală din cel din urmă an, ai intra pentru prima dată în clădire și ai susține un singur examen final, ar conta asta drept „mers la facultate”?
Dacă ai trece cumva acel examen final, poate pentru că era o singură întrebare pe o singură foaie de hîrtie, spunînd ceva de genul „Îți place Coca-Cola, da sau nu?” și oricare răspuns ar conta ca notă de trecere, și dacă universitatea ți-ar acorda o diplomă pentru asta, chiar ai considera că ai obținut titlul? Ai crede că ești demn de a fi considerat savant și că viitorii angajatori ar trebui să te recompenseze pentru eforturile tale de a-ți îmbunătăți viața?
Demolatorul trîndav
Sorin Cîmpeanu este ministrul care a susținut cu tărie necesitatea tezelor cu nouă luni înainte de a anunța renunțarea la teze. Este ministrul care cere mai mulți bani pentru salariile profesorilor în timp ce consideră că ținta legală de 6% din PIB pentru educație este o himeră și pledează umil pentru creșterea de la 2,3% la 2,5% din PIB. Este ministrul care, sub pretextul muncii neostoite la o nouă lege a educației, desființează instituții pentru a masca un posibil plagiat al primului-ministru, la patru luni după ce declara că nu trebuie să existe amnistie pentru plagiat. Este ministrul care legiferează tunurile cu terenurile și clădirile școlilor. Este ministrul care a interzis educația copiilor care îndrăznesc să dea semne că ar fi pregătiți de școală cu trei zile mai devreme decît permite statul român. Este ministrul care consideră că școlile cu WC în curte nu sînt o problemă, sînt chiar boeme, nu-i așa?
Cînd, ca un ceas stricat, Sorin Cîmpeanu face un lucru bun (eliminarea mediei din clasele 5–8 din procesul de admitere la liceu), îl face retroactiv, anulînd eforturile de trei ani ale elevilor care află, la începutul clasei a 8-a, că măsura cu care urma să fie judecați, fie ea bună sau rea, s-a schimbat din mers.
Sorin Cîmpeanu ar trebui să aibă interdicție de a se apropia la mai puțin de un kilometru de Ministerul Educației, de instituția care organizează educația unei națiuni. Prin faptele sale, Sorin Cîmpeanu demonstrează că nu are nici o fărîmă de respect pentru misiunea de o importanță covîrșitoare a instituției pe care o conduce, pentru dorința ființei omenești de a-și depăși condiția prin cunoaștere. El este o combinație sinistră între un apatic de o trîndăvie monumentală, atunci cînd cauza nu îl interesează, și un demolator cu o energie nestăvilită atunci cînd un cerc de apropiați îi dau ordine.
Ar trebui să te pună pe gînduri că ai semnat o petiție, iar ministrul Cîmpeanu îți dă dreptate cu supușenie și declară că și-a însușit doleanțele tale. Cel mai probabil, ai cerut o enormitate care s-a întîmplat să se muleze peste o modificare distructivă pe care el o avea oricum în vizor. Cel mai probabil, din punctul lui de vedere tu ești doar un idiot util.
Declic și amoralitatea imorală
Declic (dacă mai are nevoie de vreo prezentare) este o asociație care stimulează implicarea românilor în viața civică. Declic oferă un cadru online unde cetățenii pot iniția petiții și își pot susține cauza. Petițiile cele mai de succes beneficiază de ajutor din partea Asociației Declic, prin acțiuni în instanță, prin proteste în stradă și sub alte forme. De-a lungul anilor, Declic a repurtat multe victorii. De cele mai multe ori viziunea mea despre cum ar arăta o lume mai bună se aliniază perfect cu a celor de la Declic.
Tocmai de aceea mă miră profund că și-au asumat această petiție pentru eliminarea tezelor. Este o cauză greșită, pe care Declic o prezintă ca pe o victorie din motive tehnice: „am adunat 400.000 de semnături, modelul funcționează”. Da, modelul funcționează, dar cauza pe care o catalizează are efecte nocive. Este periculos să ne bucurăm doar de aspectul tehnic. Ce ne facem dacă mîine aceiași elevi pornesc o petiție pentru eliminarea notelor?
Tocmai pentru că are puterea de a aduna oameni, Declic are și datoria să aplice un filtru asupra cauzelor asumate, prin prisma propriilor valori. Altfel, o atitudine amorală va fi uneori imorală.
Concluzii
Pe elevi nu-i costă nimic să ceară, să încerce să deturneze învățămîntul românesc spre un fel de vacanță permanentă. Ei nu au încă viziunea pe termen lung despre rostul educației. Dar părinții, profesorii și, deasupra tuturor, un ministru plătit ca să aibă viziunea corectă, sîntem datori să punem limite acestor cerințe, să le răspundem elevilor „ba pardon, tezele sînt importante”. Un ministru incapabil să pună interesul superior al elevului deasupra unui capital vremelnic de simpatie este ca un părinte incapabil să-i refuze copilului său diabetic ciocolata.
Dacă tezele (și, mai general, sistemul de educație) în forma lor curentă sînt nerezonabile, nerelevante, neconcordante cu lumea în care trăim, trebuie să reparăm acele insuficiențe, nu să eliminăm tezele. Trebuie să continuăm să fim exigenți cu cei pe care pretindem că-i iubim.
Pentru că o țară care nu mai cere nimic de la elevii ei este o țară care a renunțat să mai încerce.
