Obsesia categorisirii

Despre fetuși, persoane și ceva între

English version

Fotografie: Wynand van Poortvliet

Un om își cumpără un teren ca să-și facă o casă pe el. La început, terenul este gol, cresc buruieni pe el. Omul își ia autorizația de construire, angajează arhitect, muncitori și începe construcția. Face fundația, toarnă betoane, ridică ziduri… După doi ani, casa este gata și omul se mută în ea.

Cînd începe omul să se refere la casa lui drept casă, nu teren, șantier sau altcumva? Probabil răspunsul depinde de la om la om. Poate pentru unii casa devine casă cînd se mută în ea; pînă atunci o numesc doar șantier. Alții poate se leagă de un moment anume din construcție: acoperișul, zidurile, ușile și ferestrele, ceva ce îi dă casei formă de casă. Alții poate își amintesc cu nostalgie de prima cărămidă sau chiar de prima lopată de pămînt scoasă din teren. Aproape sigur există o perioadă de tranziție cînd omul amestecă termenii șantier și casă.

Probabil sînt și oameni care se referă la casă drept casă înainte să obțină măcar autorizația de construire sau chiar înainte să cumpere terenul. Dar acesta este un sens abstract, de proiect care cu timp și cu efort s-ar putea materializa într-o casă. (Cei care folosesc casă în sensul literal pentru un teren gol vor fi foarte dezamăgiți dacă încearcă să se adăpostească de ploaie într-o astfel de casă.)

Obsesia categorisirii

Cert este că nu există o proprietate precisă pe care o construcție să o capete la un moment precis în timp, pe care să nu o fi avut cu cinci minute înainte, și care să îi confere statutul de casă, inechivoc pentru toată lumea. Și asta este OK. Viața este plină de schimbări graduale. Care a fost, cu exactitate, ultima zi de vară din acest an? De la ce vîrstă sînt oamenii bătrîni?

Doar că jumătate din populația planetei nu suportă această neclaritate. Ei insistă să aibă un termen, o definiție nominală a casei. Ei consideră că, deoarece nu putem indica momentul precis cînd construcția devine casă, singura soluție este să ne referim la ea drept „casă” încă din momentul semnării actelor pe teren.

Știu, sună absurd, și probabil mi-ar fi greu să găsesc un om pe planetă care, primind întrebarea asta scoasă din context: „Un teren este o casă, da sau nu?”, să răspundă „da”. Dar de fapt noi nu discutăm despre terenuri și despre case, nu-i așa? Discutăm despre fetuși și despre persoane și despre etica avortului.

Doamna amibă

Să dezbrăcăm analogia. Cînd ne putem referi la un fetus drept persoană? În această formulare, zeci de procente, posibil peste 50% din oameni (depinde de sondaj) răspund: din momentul concepției. Consecința logică este naturală pentru ei: avortul este o crimă.

Fotografie: Omar Lopez

Motivele pentru care oponenții avortului consideră că un fetus este o persoană se împart în cîteva categorii care mie mi se par înrudite:

  • Nu putem indica un moment precis cînd fetusul capătă calitatea de persoană. Ca să nu greșim și să omorîm ceva ce ar putea fi o persoană, trebuie să numim fetusul persoană încă de la concepție.
  • Orice fetus este un membru al speciei homo sapiens și orice membru al speciei homo sapiens este o persoană. Prima implicație este indisputabilă. Din punct de vedere genetic, un fetus aparține speciei umane. Deci miezul disputei se reduce tot la întrebarea: este orice ființă umană o persoană?
  • Argumentul potențialului fetal: un fetus are potențialul să devină o persoană cu drept la viață, deci trebuie să-i extindem și lui dreptul la viață.

În mod clar, dacă uterul femeii ar găzdui un parazit, nimeni nu ar obiecta ca femeia să meargă la doctor ca să elimine parazitul. Deci esența argumentelor anti-avort se leagă, invariabil, de calitatea de persoană a fetusului, chiar și în faza în care el are dezvoltarea neurologică a unei amibe.

Scurtă listă de aberații

Iată cîteva direcții care merită explorate odată ce acceptăm că fetușii sînt persoane.

Alocație, pașaport, cetățenie

Dacă un fetus este o persoană, și avînd în vedere că nu a împlinit 18 ani, i se cuvine alocație.

Dacă un fetus este o persoană, pentru a călători în afara țării are nevoie de pașaport. Dar pașaportul este condiționat de cetățenia română, care se dobîndește (printre altele) prin naștere. Deci fetușii sînt… apatrizi?

Criza umanitară din uter

Dacă un fetus este o persoană, ce ne facem cu nenumăratele sarcini pierdute? Sub jumătate din sarcinile concepute ajung la termen. O bună parte se pierd din cauza implantării defectuoase sau a erorilor genetice, fără ca femeia să afle vreo clipă că este însărcinată.

Dacă fiecare sarcină pierdută este echivalentă moral cu moartea unei persoane, atunci aceasta este de departe cea mai mare criză umanitară prin care a trecut omenirea vreodată. Toate națiunile ar trebui să-și redirecționeze acum bugetele, în întregimea lor, pentru rezolvarea acestei probleme.

Înțeleg că nu ne pică bine constatarea că naturii nu-i pasă, că sîntem o specie ca oricare alta, supusă reproducerii prin același mecanism plin de erori. Dar refuzul realității duce la aberații.

O mică neconsecvență criminală

Adulții normali din punct de vedere genetic și morfologic, născuți din părinți care se iubesc, merită să trăiască. Este abominabil să-i omori.

Adulții cu malformații congenitale sau mutații genetice grave, sau adulții născuți în urma unui incest sau a unui viol, merită să trăiască. Este abominabil să-i omori.

Fetușii normali din punct de vedere genetic și morfologic, concepuți de părinți care se iubesc, merită să trăiască. Este abominabil să-i omori.

Dar fetușii cu malformații congenitale sau mutații genetice grave, sau fetușii concepuți în urma unui incest sau a unui viol, pot fi avortați. Majoritatea țărilor lumii permit avortul într-una sau mai multe din aceste situații.

De ce tratăm diferit categoria a 4-a? Dacă fetușii ar fi persoane, ne trebuie alt criteriu pentru diferențiere. Deci am permite avortul pe baza unor defecte fizice sau mentale sau pe baza originii sarcinii. Nu cumva sîntem niște criminali din tagma eugeniștilor? Din acest punct de vedere, țările ultrareligioase care interzic avortul fără excepții măcar sînt consecvente.

Dacă și cu parcă

Argumentul potențialului fetal, la prima vedere, stă în picioare. Diferența între o muscă și un fetus este că un fetus, cu răbdare și efort, va deveni într-o zi o persoană. De aceea este acceptabil să omorîm o muscă, dar nu un fetus.

Fotografie: svklimkin

Dar și acest argument include un salt logic: acela că, dacă A are potențialul să devină un B, atunci trebuie să primească drepturile aferente lui B (și, pe parcursul devenirii sale, lumea din jur trebuie să-i ofere răbdare și efort). Acest salt logic duce și el la monștri ai rațiunii. Dacă un fetus are potențialul să devină persoană, atunci și jumătățile lui componente (spermatozoidul și ovulul) au acest potențial.

Asta ar însemna că contracepția este o crimă. Chiar și abstinența ar fi o crimă, pentru că ai ține încuiate atîtea persoane potențiale fără să le oferi dreptul la viață. Cu prezervativul ai putea face un genocid cu 5 lei.

Un al doilea contraargument este că, în alte situații, potențialul nu capătă un tratament egal cu obiectul matur. Și eu am potențialul să devin mare pianist, dar și doctor. Vă rog să vă adresați mie cu Maestre și să-mi dați un carnet de rețete.

Mama din mînă și fetusul de pe gard

Fotografie: Glasgow Science Centre

Dacă fetușii ar fi persoane, atunci complicațiile care pot apărea în sarcină ar trebui tratate pornind de la egalitatea în drepturi între mamă și fetus. Or majoritatea covîrșitoare a statelor înclină balanța în favoarea mamei atunci cînd viața ei este în pericol, indiferent de stadiul de dezvoltare al fetusului. Putem dezbate un secol dacă un fetus în vid este sau nu o persoană; dar cînd îl punem în balanță cu o persoană reală, argumentul potențialului fetal își pierde valoarea.

Cronica unei subdezvoltări anunțate

Un copil nu este un adult mai mic. Neajunsuri peste care un adult poate trece relativ ușor pot fi devastatoare pentru copii. O alimentație sărăcăcioasă le poate cauza, mai tîrziu în viață, boli de toate tipurile: respiratorii, cardiovasculare, osoase, diabet. Lipsa companiei, a conversației, a stimulilor intelectuali și sociali le îngreunează dezvoltarea creierului.

Mulți copii se nasc în familii care nu știu cum sau nu pot să le ofere un start bun în viață. Oponenții avortului ignoră această posibilitate și insistă ca părinții (sau, adesea, mama singură) să ducă sarcina la bun termen. Argumentul potențialului fetal exclude orice discuție în primele săptămîni de sarcină, cînd femeia ar avea două variante: (a) să nască o persoană condamnată la o viață de chin și inferioritate și (b) să nu nască nicio persoană.

Oponenții avortului înlocuiesc varianta (b) cu varianta (c): să nască o persoană și să-i asigure o creștere pe cît se poate de bună. Dar să dai din gură este ușor. Buna creștere necesită sacrificii și renunțări din partea altor membri ai familiei. Poate ceilalți copii vor primi mai puțin de mîncare. Sau poate mama va munci mai mult, iar copiii vor crește cum apucă. Efectiv, fetusul capătă prioritate în fața unor persoane reale.

Din bucata mea de pîine

Varianta (c) decurge (bănuiesc) din convingerea că N+1 vieți sînt mai bune decît N vieți, chiar dacă calitatea fiecărei vieți scade un pic. Însă teoria și practica sînt la fel în teorie, dar nu și în practică. Noi nu trăim în hotelul cu număr infinit de camere al lui Hilbert. Cînd hotelul se umple, se umple. Iar oamenii și instituțiile decid ocazional că e mai bine să existe mai puțini oameni care să o ducă mai bine.

Fotografie: Maxime Roedel

Un exemplu sînt tratamentele exorbitante pentru unele boli, cum ar fi Zolgensma, o terapie genetică pentru atrofia musculară spinală. Cu excepția Japoniei, niciun stat nu plătește 2.000.000 de dolari din bani publici pentru a salva o viață. De ce? Pentru că alte vieți au și ele nevoie de acești bani.

Concluzie

Acest articol nu militează pentru permiterea avortului în orice condiții. Nu susțin că putem avorta cu indiferență un fetus de 39 de săptămîni. Nu pretind să înțeleg ce se întîmplă cu psihicul unei femei gravide. Nu insinuez că un avort e ca o manichiură mai scumpă. Nu cer nimănui să facă abstracție de convingerile sale, fie ele conservatoare (religie) sau emancipatoare (drepturile femeilor). Sînt de acord că avortul ridică dileme etice profunde.

Acest articol militează strict pentru eliminarea egalității fetus=persoană din discuțiile despre avort. Am propus experimente de gîndire care evidențiază paradoxuri ireconciliabile dacă acceptăm egalitatea fetus=persoană. Intenția mea este să le pun o oglindă în față celor care:

  • repetă pe negîndite niște afirmații auzite altundeva sau
  • nu s-au gîndit la implicațiile logice ale convingerilor lor, ci trăiesc cu seninătate într-o disonanță cognitivă.
Fotografii: Peter Neish, Justin Kern

Despre avort s-au scris mii de volume. La BBC am găsit un rezumat foarte bine scris al problematicii, el însuși destul de stufos. Probabil nu vom fi niciodată cu toții de acord asupra a ce e acceptabil și ce nu. Putem discuta despre asta ca să cristalizăm niște norme de conduită echitabile. Așa funcționează democrația. Dar, ca să putem discuta productiv, trebuie mai întîi să eliminăm axiomele ilogice.

Un fetus de o secundă nu este o persoană. Un copil de o secundă este o persoană. Tranziția se întîmplă gradual și nevăzut, pe parcursul a 40 de săptămîni. Unui copil de o secundă îi datorăm totul, în egală măsură cu noi înșine. Unui fetus de o secundă nu îi datorăm nimic.

software engineer living in Bucharest, Romania

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store