Comoara din cer are o problemă mai mare decît rugina

English version

Platou verde la marginea unei mări.
Imagine de Jeff C

Cei șapte ani petrecuți în San Francisco au reprezentat etapa de podiș a experienței mele religioase. Mersul la biserică era la fel de nelipsit din rutină ca mersul la serviciu. Nu ne întrebăm în fiecare zi de ce mergem la serviciu. De regulă ne răspundem la această întrebare cînd ne dăm seama că nimic nu e gratuit pe lume, apoi restul vieții pur și simplu mergem la serviciu, chiar dacă majoritatea zilelor la serviciu nu sînt pline de revelații înălțătoare. Similar, după atîția ani de zile eu mergeam la biserică duminica pentru că era duminică, fără să mă întreb dacă îmi doream asta cu aceeași ardoare ca în primii ani. Nu spun că aș fi căzut în formalism, ci doar că creierul omenesc nu poate rămîne la nesfîrșit într-o stare de adorație.

Dar „podiș” nu înseamnă „fără evenimente”. Anii 2002–2009 au fost cei mai fructuoși din punctul de vedere al practicii, al credinței puse în slujba comunității. Concomitent, înțelegerea științifică despre cum funcționează în realitate lumea continua să mi se contureze în minte, dar fără să intre în conflict deschis cu perspectiva religioasă.

Să faci ce face popa

În acei șapte ani am fost aproape nelipsit de la cele două biserici române din Bay Area (la început era una singură, dar spiritul balcanic a dus la o sciziune). Aceasta mi-a oferit ocazia să observ îndeaproape încercările vieții de preot ortodox peste ocean. Este o viață de sacrificiu, căci bisericile sînt mult mai goale decît în România, iar donațiile nu susțin un salariu, nici pe departe. Este un lucru obișnuit ca preoții să aibă și un serviciu laic, cu puțin noroc într-un domeniu conex (tîmplăria de obiecte bisericești), dar alteori nu (șoferia). Pe mine acest lucru mă revolta, fiindcă consideram normal modelul din România, unde preoții sînt plătiți de Stat ca să se poată concentra pe preoție.

Un om cu mîinile pămîntii.
Imagine de jesse orrico

Cunoscînd oameni care sacrifică atît de mult pentru cauza în care cred, cum puteam eu să ofer mai puțin de la mine însumi? Am continuat deci să cînt în strană și să ajung devreme la biserică, la începutul utreniei. Dar, spre deosebire de Boston, unde eram legat de orarul trenurilor, acum alegerea era a mea. Eram doar 2–3 cîntăreți și lipsa fiecăruia se simțea.

După 2006, cînd nu am mai avut serviciu convențional, am avut timp să merg chiar și la slujbele din timpul săptămînii. Au existat Denii în Săptămîna Mare cînd eram doar preotul și cu mine în biserică. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sînt și Eu în mijlocul lor. (Matei, 18:20). Cum aș fi putut să-mi pun întrebări de substanță cînd de mine depindea ca preotul să nu țină slujba chiar singur-singurel?

Cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce

Una dintre primele rugăciuni pe care am învățat-o, de citit la începutul lucrului, includea versetul: Cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce (2 Tesaloniceni, 3:10). Mintea mea de tînăr cu călcîiele aprinse după Dumnezeu a căzut în extaz în fața înțelepciunii acestui îndemn. Fraza continuă să mă inspire, deși astăzi o consider un clișeu.

Iar ortodoxia s-a mulat bine peste pasiunea mea pentru informatică, astfel că n-am dus lipsă de ocazii să-mi cîștig pîinea spirituală prin muncă. Principalul meu proiect în sfera aceasta a fost să ajut la organizarea partiturilor pentru corul bisericii. Dirijoarea corului nu mai prididea să xeroxeze partituri și să țină la zi 10–15 dosare pentru coriști, iar rezultatul era eterogen: pagini din ere diferite, cu aspecte diferite, de mărimi diferite. Ca să o ajut, am învățat Lilypond, un software pentru tehnoredactat partituri, și mi-am dedicat cîteva luni din viață pentru tehnoredactat toate partiturile corului, inclusiv o liturghie completă. Iar colecția, odată publicată pe Internet, i-a ajutat și pe alții. Chiar și astăzi, după 15 ani, primesc unul sau două mesaje pe an de la utilizatori care îmi mulțumesc pentru efort sau îmi cer să adaug alte partituri.

Multe pagini cu partituri.
Imagine de Paco

Acea senzație de utilitate, de conștiință a timpului bine petrecut în folosul comunității mele imediate, este una dintre cele mai frumoase senzații pe care am trăit-o vreodată. Ca și în capitolele anterioare, mă urmărește întrebarea: ce-i poți spune unei minți care și-a găsit pacea ca să o convingi că obiectul atenției ei și sursa ei de liniște sînt inexistente?

Dumnezeu: o amăgire: o amăgire: o amăgire

Între timp, latura rațională a minții mele se îndrepta într-o direcție diferită, inspirată în special din revista Scientific American, din cărți de popularizare a științei și din seriale ca CSI („Dovezile nu mint niciodată”) sau Bullshit!. Cu Bullshit! am avut o relație mixtă, dragoste și ură. Mă ungea pe inimă cînd rîdeau de feng shui sau de percepțiile extrasenzoriale, dar ironiile la adresa Bibliei sau a creaționismului nu-mi conveneau.

În 2007 am citit cartea lui Richard Dawkins, Dumnezeu: o amăgire¹. Nu mi-a picat deloc bine! M-a enervat atît de tare, încît m-am decis să combat cartea cu contraargumente într-un articol pe blog. Cînd ar fi fost gata, avea să-l demoleze efectiv pe Dawkins și năstrușniciile lui. Aveam pînă și titlul pregătit: Dumnezeu: o amăgire: o amăgire. Din fericire, nu mi-am dus niciodată planul la capăt. Altfel, astăzi ar fi trebuit să scriu un articol la fel de pătimaș, intitulat Dumnezeu: o amăgire: o amăgire: o amăgire.

O bible deschisă, așezată peste un manual de anatomie.
Imagine de Tony Sebastian

Am recitit cartea în 2022, în pregătirea acestei povești, ca să-mi reamintesc mai exact cu care dintre idei n-am fost de acord.

Relativitatea moralei. Îmi displăcea noțiunea că există o morală a timpurilor, exterioară Bibliei, pe a cărei bază decidem ce părți ale Bibliei sînt imorale. Eram convins că Dumnezeu este idealul absolut de bunătate și măturam sub preș părțile din Biblie despre masacre și sclavie.

Teoria evoluției explică tot arborele vieții. Înțelegeam superficial teoria evoluției, dar credeam că Dumnezeu mai intervine ocazional să împingă lucrurile în direcția dorită. În adolescență jucasem jocuri ca SimEarth, în care puteam ajusta diverse constante și observa cum se adaptează viața. De ce n-ar fi putut face și Dumnezeu asta?

Posibil nu înseamnă și probabil. Nu putem demonstra riguros că ceva nu există. Deci Dumnezeu ori există, ori nu există, deci… 50% șanse? Cumva nu vedeam ridicolul situației de a crede într-un clișeu satiric. Dar, doar fiindcă un scenariu este posibil, nu înseamnă că este și probabil. Într-un interviu Dawkins spunea cu mult duh:

Unii oameni definesc ateismul ca pe convingerea pozitivă că nu există zei și agnosticismul ca pe admiterea unei posibilități, oricît de mici. În acest sens sînt agnostic, după cum ar fi orice om de știință. Dar doar în același fel în care sînt agnostic vizavi de spiriduși și de zîne.

Revendicarea oamenilor de știință. Einstein era religios, nu-i așa? Toată lumea știe asta! Și Stephen Hawking, nu? Iar Darwin s-a convertit pe patul de moarte! Cînd Dumnezeu: o amăgire mi-a pus în față contrarul, l-am respins fără să dau fuga la Google să mă edific (deși în 2007 aveam acest reflex bine înrădăcinat). Pare că adevărurile acestea îmi parveneau într-un moment nepotrivit, aidoma (și totuși diametral opus) versetului: Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut și le-au înăbușit. (Matei 13:7)

Un cimpanzeu care ține o Biblie.
Imagine de latvian

Doar proștii cred în minuni. Aceasta a fost o răstălmăcire a mea care, în realitate, nu apare nicăieri în carte, și care mai degrabă dovedește că luam drept afront personal niște argumente care îmi contraziceau convingerile. De altfel, Dawkins e prea deștept ca să cadă în capcane logice banale. Cu niște ani înainte, în 1997, citisem Despre minuni de C. S. Lewis și îmi găsisem răspunsul la întrebarea: Pot să fiu credincios și în același timp școlit?

Îi vei auzi astfel pe unii zicînd că „Primii creștini credeau că Cristos este fiul unei fecioare, dar noi știm că așa ceva e o imposibilitate științifică.” Oamenii aceștia par a îmbrățișa ideea că credința în minuni a apărut într-o perioadă cînd oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii, încît nu-și dădeau seama că un miracol îi este contrar. Dacă reflectăm puțin, vedem că afirmația e un nonsens, iar povestea nașterii din fecioară constituie un exemplu extrem de frapant. Cînd Sf. Iosif a descoperit că logodnica lui urma să aibă un copil, s-a hotărît, cum era și firesc, să o repudieze. De ce? Pentru că știa la fel de bine ca orice ginecolog modern că în ordinea obișnuită a naturii femeile nu au copii decît dacă se culcă cu bărbați. Fără îndoială, ginecologul modern știe despre naștere și procreație mai multe lucruri decît știa Sf. Iosif. Acele lucruri nu privesc însă punctul principal, și anume că o naștere din fecioară este contrară mersului naturii. Și Sf. Iosif știa evident asta. În orice sens sîntem îndreptățiți să spunem acum că „lucrul e imposibil din punct de vedere științific”, ar fi putut-o spune prea bine și el: lucrul a fost întotdeauna și s-a știut întotdeauna că este imposibil, cu excepția cazului în care procesele regulate ale naturii ar fi, în această împrejurare anume, anulate sau suplimentate cu ceva de dincolo de natură.

Gena egoistă

Ulterior m-am împăcat cu Richard Dawkins (probabil și el cu mine) și am continuat să-i citesc cărțile. A doua carte a lui pe care am citit-o a fost Gena egoistă în 2009. Din aceasta am învățat două noțiuni, deși am mai avut nevoie de cîțiva ani ca să le asimilez:

Teoria evoluției nu are nevoie de intervenția divină. Odată ce am înțeles mai în detaliu teoria evoluției, am acceptat că nu este productiv, nici ca oameni de știință și nici ca credincioși, să explicăm diversele găuri din arborele speciilor prin intervenția divină. Și asta se petrecea cu un an înainte să apară episodul din Futurama care să-mi explice riguros conceptul!

Altruismul nu este apanajul religiei. Oamenii și alte organisme se pot ajuta reciproc pentru motive pur genetice. Există o busolă morală și în afara lui Dumnezeu.

O cățea care alăptează doi pisoi.
Sursa imaginii: Wikimedia Commons

Ce mi-a fost încă imposibil să accept a fost lipsa direcției. În 2009 încă mai consideram că Universul nu poate exista fără un plan divin, că evoluția are un scop, că „tinde” spre apariția omului. Încă nu înțelesesem contradicția dintre acest model și constatarea că omul este verișor cu toate animalele moderne, toate descinse din primele ființe vii și adaptate, fiecare în felul său, planetei de azi. Și mai credeam că explicarea altruismului pe baze pur genetice îi știrbește frumusețea.

Concluzii

În Predica de pe Munte, care este poate cel mai înălțător pasaj din Bible, Iisus a spus:

Nu vă adunați comori pe pămînt, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură.
Matei, 6:19–20

Fără a avea pretenția că am fost harnic în toți acești ani doar datorită acestui verset, el m-a influențat enorm. Am avut întotdeauna grijă să dedic timp bisericii prin participarea directă la slujbe, la prelegeri, la concerte religioase, dar și prin muncă în slujba religiei. Și înțelegeam că fiecare astfel de faptă bună este un ban dintr-o comoară alegorică, parte dintr-o balanță contabilă pe care urma s-o închei la sfîrșitul vieții, cu speranța că voi fi făcut destul.

Dar, concentrîndu-mă pe latura practică a religiei, am pierdut din vedere valoarea ei de adevăr. Ani îndelungați, prins în bucuria de a juca acest joc plăcut cu miza vieții veșnice, nu m-am întrebat cum anume funcționează, de fapt, lucrurile.

Comoara din ceruri are o problemă mai mare decît rugina, moliile sau hoții. Are problema că nu există nici ea, nici cerurile dimprejurul său, căci fundamentul pe care este ea postulată (existența lui Dumnezeu și a vieții de apoi) pur și simplu contrazice tot ce cunoaștem în realitate despre lume.

Fortune cookie with the message “Your future holds success”.
Imagine de Flazingo Photos

Dar pînă la urmă, cui îi pasă? De ce nu accept că pe unii oameni religia îi face mai buni, chiar dacă premisa ei centrală este falsă? De ce insist să-mi spun povestea? De ce nu pot să merg înainte, păstrînd pentru mine concluziile la care am ajuns?

Întîi, pentru că promisiunea vieții veșnice este jignitoare față de specia umană: „Oamenii sînt atît de răi, încît doar dacă le promitem răsplăți și pedepse infinite îi vom putea convinge să se poarte frumos”. În cuvintele lui Ricky Gervais,

„Fă-le altora…” este o regulă generală bună. Trăiesc după ea. Iertarea este probabil cea mai mare virtute care există. Dar exact asta este: o virtute. Nu doar o virtute creștină. Nimeni nu este proprietarul bunătății. Sînt bun. Doar că nu cred că voi fi răsplătit pentru asta în rai. Răsplata mea este aici și acum. Este conștiința că încerc să fac ce trebuie. Că am trăit o viață bună. Și acolo a pierdut spiritualitatea calea: cînd a devenit un băț de bătut oamenii. „Fă asta sau vei arde în iad.” Nu vei arde în iad. Dar fii drăguț oricum.

Și doi, pentru că promisiunea iluzorie întreține o situație rea. Să spunem că îmi place un sacou dintr-un magazin. Iar vînzătorul, îmbrăcat frumos și vorbind civilizat, intuindu-mi principiile, îmi promite că sacoul a fost fabricat responsabil, cu respect pentru oameni și pentru natură. Să spunem că îl cumpăr și îl port la toate ocaziile. Prietenii mi-l admiră și îi încurajez și pe ei să meargă la același magazin. Apoi aflu că, de fapt, sacoul este fabricat cu energie poluantă într-o hală din Bangladesh în care mor zeci de muncitori pe an. Răul făcut este dublu: nu doar că mi-am cheltuit banii pe ceva ce nu-mi va mai aduce nicio clipă de mulțumire, dar cu acei bani am încurajat un model șarlatanesc. Ar fi o reacție normală să mă simt deziluzionat și să-mi contactez toți prietenii ca să-i îndemn să nu mai cumpere de la acel magazin. Tocmai asta este esența. Nu are nicio relevanță dacă sacoul este sau nu frumos.

Tot așa de dăunătoare este și promisiunea comorii din cer, tot așa de reală este deziluzia care urmează trezirii. Singura diferență este că cei care se străduiesc să agonisească această comoară nu plătesc cu bani, ci cu ceva mult mai prețios: cu mii sau zeci de mii de ore irosite și cu renunțarea la o luptă mai meritorie.

Note de subsol

[1] Titlul original, The God Delusion, conține termenul mult mai ferm delusion, care indică o convingere statornică falsă, care nu se schimbă în ciuda unor dovezi indisputabile asupra contrarului.

--

--

--

software engineer living in Bucharest, Romania

Love podcasts or audiobooks? Learn on the go with our new app.

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store
Cătălin Frâncu

Cătălin Frâncu

software engineer living in Bucharest, Romania

More from Medium

Koa.js | What? | Why? | Who uses it? | features | Creating a server

MNTD. 5G: The World’s First Everything-in-One Helium 5G Hotspot Miner

MNTD. 5G Hotspot Miner

England’s Peak District: Gateway to the Pennines (Part 1)

Two Sum Problem Solved Using Ruby