Care este vîrsta potrivită pentru școală?
Orice răspuns în afară de „depinde de la copil la copil” duce la aberații.
Acest articol face parte dintr-o serie care discută legitimitatea interzicerii accesului în clasa pregătitoare.
Prin articolul 29 (2) din Legea educației, Statul Român le interzice accesul în clasa pregătitoare copiilor care nu împlinesc 6 ani în acel an calendaristic, inclusiv unui copil născut pe 1 ianuarie la ora 00:01 în anul următor. În toată această serie de articole am argumentat de ce articolul 29 (2) este în dezacord cu Constituția, cu Ordonanța de Guvern privind discriminarea, cu restul Legii educației, cu practica anilor 2012–2020 și cu majoritatea țărilor occidentale.
Iată și cîteva opinii de părinte. Precizez că nu sînt psiholog. Nu am văzut sute de copii. L-am văzut zi de zi pe al meu și ocazional pe ai rudelor și pe ai prietenilor mei. Dar cred că, și dacă n-aș fi deloc părinte, aș putea demonta prin observații elementare cîteva argumente.
O fereastră de patru luni
În forma curentă, articolul 29 (2) spune: toți copii care împlinesc 6 ani înainte de 1 septembrie sînt obligați să meargă la școală. Toți copiii care împlinesc șase ani între septembrie și decembrie pot cere o evaluare ca să decidă dacă merg la școală sau mai așteaptă un an. Toți copiii născuți după 31 decembrie au interdicție la școală și chiar la evaluare.
Oare ființa umană chiar este atît de predictibilă și de unidimensională?
Dar hai să presupunem că ar fi așa. Că putem prezice cu exactitate aptitudinile unui copil după cum el s-a născut înainte sau după o fereastră de patru luni de zile. De unde știm că această fereastră se suprapune fix peste vîrsta de șase ani? De ce n-ar fi 5 ani și 9 luni sau 6 ani și 3 luni? Iar, dacă fiecare zi este crucială, dacă 31 decembrie ar putea fi OK, dar 1 ianuarie sigur nu este OK, atunci de ce nu ținem cont de data exactă a începerii școlii, care variază cu cîteva zile de la an la an?
Ce vă spune vouă experiența personală cu alte legi din România: credeți că Statul Român a analizat în amănunțime stadiile maturizării ființei umane și poate demonstra că patru luni s-ar cuveni să fie de ajuns pentru toată lumea? Sau, mai degrabă, că legile României sînt ocazional scrise pe genunchi și, în cazul articolului 29 (2), nu s-a găsit nimeni care să zică „stai, frate, că nu poate fi așa de simplu”?
Fixația pe o fereastră arbitrară de patru luni este la fel de legitimă ca un horoscop. Copilul e Balanță cu ascendent în Berbec? Afară cu el, să vină la anu’!
Traume închipuite
Am auzit des argumentul: copilul nu trebuie dat prea devreme la școală ca să nu treacă prin traume psihologice. Și aici exemplele abundă, căci toată lumea e doctor în psihologie și știe prin ce traume trece copilul altuia, pe care nu l-a văzut niciodată, mai bine decît știu părinții care petrec multe ore cu el în fiecare zi.
Exemplele de traume pe care le aud cel mai des sînt (1) bullyingul și (2) nefericirea de a fi mai mic decît restul colegilor. Dar ambele îmi par nerelevante:
Bullyingul. Întotdeauna vor exista elevi în ani mai mari într-o școală. Așteptînd un an nu rezolvi mare lucru. Dacă un elev de 12 ani vrea neapărat să te chinuie, nu mai contează foarte mult dacă tu ai 6 sau 7. Știu că Statul Român se ocupă de problemă și trag nădejde că nu vom ajunge în această situație. Dar vom face și cursuri de K-1 și krav maga, să fie.
Diferența de vîrstă: Trauma aceasta ar trebui să fie a celor mari, nu a celor mici: „Oau, deci eu puteam învăța aceste lucruri de la 5 ani, dar părinții mei m-au lăsat să aștept pînă la 7? În cine mai pot avea încredere pe lume?”. Cît despre al nostru, el nu s-a plîns niciodată că e prea mic. Iar dacă se va plînge, îi vom explica că sîntem toți diferiți, că fiecare părinte își crește copilul cum consideră că-i mai bine, și că asta este OK. Asta îi explicăm și cînd ne cere să-l ducem cu mașina la grădiniță, și cînd ne întreabă de ce colegii lui nu mai dorm după-amiază și în multe alte scenarii. Toate acestea nu sînt traume. Sînt diferențe. Unui copil de 5 ani îi poți explica de ce ai ales ceva diferit pentru el.
Traume reale
Iată în schimb cîteva surse de traume care mie îmi par mai plauzibile:
- Trauma de a ți se spune „tu nu ești pregătit de școală”, în timp ce toți colegii tăi merg la școală și tu știi că nu ești cu nimic mai prejos decît ei.
- Trauma de a repeta un an de grădiniță cu copii care vin din urmă, din care unii încă au 4 ani. Mie-mi sună a repetenție, care sînt convins că chiar este o traumă.
- Trauma de a fi tratat ca un copil încă un an, deși tu aspiri să fii tratat ca un om mare. Trecerea de la „grădiniță” la „școală” nu e doar o schimbare de nomenclatură. Este un pas în sus. Cel puțin al nostru înțelege asta și dă semne clare că își dorește trecerea.
„Altul care crede că are copil geniu”
Nu am spus asta niciodată, dar citez fraza pentru că mi-a fost pusă în gură de alții. Sînt de părere că în ecuația geniului inteligența nativă este un factor minor. Contează hărnicia, rezistența în fața eșecurilor și multe alte calități care se văd la vîrste mari. De aceea, mi se pare un nonsens să decretăm prezența sau absența geniului la 5 ani.
Copilul nostru este normal. Adică am stat cu el, i-am dat atenție și jucării stimulative, i-am răspuns la întrebări. Și da, citește, scrie și socotește progresiv mai bine de la 3 ani. La evaluarea psihologică am fost noi înșine uimiți de cît de repede și corect răspundea. Dar nu este nimic genial în asta. Orice copil cu care petreci timp poate face asta. Faptul că noi sîntem priviți ca ciudați spune multe, dar nu despre noi. Spune multe despre sistemul care ne tratează pe noi ca ciudați.
Concluzii
Înțeleg ideea că nu toți copiii sînt la fel. Înțeleg că unul poate fi un sportiv formidabil, altul poate citi perfect, altul joacă șah, altul compune muzică, dar că toți aceștia pot fi nepregătiți pentru clasa pregătitoare (deși sper că oximoronul ne dă puțin de gîndit). Admit că e nevoie să poată sta cuminți o oră, apoi încă una, și încă una, și încă una. Și că trebuie să știe să meargă singuri la toaletă și să-și planifice, pe cît posibil, mersul la toaletă în pauze. și că trebuie să se poată îmbrăca singuri cu toate obiectele de la șosete pînă la căciulă.
Sînt de acord că un psiholog care vede sute de copii trebuie să tempereze entuziasmul unor părinți care cred că tot ce zboară se mănîncă. De aceea, prin această serie de articole militez nu pentru înscrierea automată la școală, ci pentru dreptul legal al oricărui copil să fie evaluat psihosomatic de către o comisie competentă.
În schimb, nu sînt de acord că, în numele maturității psihologice, motrice etc., este acceptabil să sacrificăm funcția cognitivă. Un copil care e pregătit să deprindă niște aptitudini la 5 ani, dar este ținut artificial în frîu pînă la 7 ani, nu le va mai deprinde în același grad. Cînd vine vorba de creier, Use it or lose it: îl folosești sau îl pierzi.
Poate greșesc eu că mă îmbăt cu idealuri nobile, cum ar fi că creierul omenesc este singura structură cunoscută în Univers care se înțelege pe ea însăși (Carl Sagan; Michio Kaku). Și că de aceea îi datorăm respect.
Următorul articol în serie: Clasa pregătitoare la 18 ani.
